27 ianuarie, 2011

CEA MAI GROAZNICĂ ŞTIRE: Asasinarea Căpitanului














Era ziua de 30 Noiembrie 1938.
Noaptea Sfântului Andrei lăsase loc zorilor acestei zile de toamnă, care va aduce nenorocirea neamului românesc prin consecinţele ei care nu se vor mai vindeca niciodată. Mă sculasem primul din dormitorul nostru, camera nr. 5 de la etaj. Se vor fi trezit şi alţii, dar încă nu apucase nici unul să iasă pe coridor şi să coboare la plimbare. Era şi prea devreme şi uşile spre curte care se închideau seara încă nu erau deschise de ofiţerul adjunct. Coborâsem la parter şi mă îndreptam spre uşa care dădea în curte. 
De la distanţă observ un obiect alb, care se vedea că a fost strecurat pe sub uşă. Când mă apropii mai mult, observ că era un ziar. Mă întrebam ce să fie, pentru că ziarele ne fuseseră interzise de mult. Să fi fost cumva Cinghiţă care ar fi venit pe furiş noaptea să ne facă vreo surpriză cu vreo veste bună? Greu de crezut din partea lui. Îl trag încet să nu se rupă şi-l desfac, era ziarul ROMÂNIA, organul oficial al guvernului, şi care ne ataca cu înverşunare de fiecare dată. Mă gândeam ce bun ar putea scrie Cezar Petrescu, directorul ei, în afară de insultele obişnuite la adresa Legiunii şi Căpitanului. 
Deodată, aproape sub un titlu, cu litere neobişnuit de mari: COMUNICAT că un grup de paisprezece (14) deţinuţi care se transporta de la penitenciarul Râmnicul Sărat la Jilava, în timp ce brecurile jandarmeriei în care se aflau treceau pe șoseaua Ploiești-București, în dreptul pădurii Tâncăbeşti, KM 30, vrând să fugă de sub escortă, au fost împușcați.

Urma apoi numele lor: Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Constantinescu, Doru Belimace, Iancu Caranica, Ion Caratănase, Iosif Bozantan, Bogdan Gavril, Pele Ion, Ion State Grigore, Ştefan Curcă, Ion Atanasiu, Ion Vlad, Ştefan Georgescu şi Ion Trandafir. 
Mi-am făcut semnul crucii şi m-am îndreptat repede spre camera în care dormeau fruntașii Mişcării, arestați şi ei o dată cu noi, în februarie. Corneliu Georgescu mă întreabă ce s-a întâmplat. Erau încă în pat. I-am explicat cum am găsit ziarul. 
Îi arat ziarul şi mă retrag, dar aştept pe coridor. Mă întrebase cum de am ajuns în posesia acestui ziar, mirat şi el, deoarece ni se interzisese de mult. 
Nu a trecut mult şi tot Corneliu Georgescu iese şi, cu glasul frânt, mă roagă să merg din cameră în cameră, să spun tuturor să se scoale şi să se adune în holul mare de la etaj pentru a li se comunica ceva important. Fără a spune ceva camarazilor mei pe care îi anunțăm, în câteva minute toţi erau adunați la locul anunțat.
Corneliu Georgescu, având alături pe Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Mile Lefter, Vasile Iaşinschi şi Bidianu Ion, ordonă cu o voce stinsă să îngenunchem. Toată lumea tresare. El rosteşte TATĂL NOSTRU, după care ne ridicăm. Dă citire comunicatului, cu ochii plini de lacrimi, cum, de altfel, erau şi ceilalţi, apoi ne anunţă să mergem în linişte la camerele noastre şi să ne vedem de programul obişnuit. Eram cutremurat şi nu eram în stare să scot nici un cuvânt. 
Cred că toți ceilalți treceau prin stări similare. Unii începuseră să plângă în hohote în timp ce se îndepărtau. Nu ştiu cum de mi-a trecut atunci prin minte moartea lui Decebal şi sinuciderea colectivă a sfetnicilor şi locotenenţilor lui, scene din istoria noastră aşa cum le văzusem, copil fiind, pe unul din pereţii clasei de la şcoala primară din satul meu şi de-atunci mi-a stăruit în amintire.
Nimeni nu a coborât la masă în acea zi şi nici o parte din zilele următoare. Fiecare se ruga lui Dumnezeu pentru Căpitan şi ceilalţi treisprezece camarazi ai noştri, mulţi cu îndoială, că poate nu s-a întâmplat, că nu este posibil să se fi întâmplat. 
O linişte de mormânt se întinsese peste lagărul de la Vaslui. Puiu Gârcineanu şi Iordache Nicoară, ca şi înainte, se retrăgeau în cămăruţa destinată rugăciunii. 
Acolo îi vedeai îngenuncheaţi mai multe ore din zi. Nu încăpeau mai mulţi, astfel că ceilalți ne făceam rugăciunile în camerele noastre sau în diferite locuri. 
Niciodată nu ne vom reveni și nu vom uita această crimă care va afecta pentru totdeauna neamul românesc. Vom ierta acei care vom putea ierta. Ne-am revenit cu greu din marea noastră durere...

Victor Corbuţ
Fragment din vol. Civitas Diaboli, Ed. Elisvaros, Buc. 2005 
 NICADORII

NICADORII

 NICADORII

 DECEMVIRII




24 ianuarie, 2011

Profilul interior al Capitanului de Emil Cioran

 




















În imagine - Emil Cioran și Căpitanul


Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere.

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.

Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri ?

Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.

Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.

Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea : “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.

Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale.

El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României.

Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.

Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

-”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

-”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

-”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi.

Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.


Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie.


Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.


A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare.

Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.


Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu.

Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.


În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii.

În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !

Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.

Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.

Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

“Glasul strãmoşesc”, Sibiu, anulVI,
 nr.10 din 25 decembrie 1940





23 ianuarie, 2011

CÂNTARE ORTODOXĂ - ACATIST DE MULȚUMIRE

“Cine n-a văzut pe Dumnezeu în viața asta nu-l va vedea nici în cealaltă!”



22 ianuarie, 2011

De ziua Sf. Arhanghel Mihail, 8 Noiembrie 1978


Patru decenii de la moartea Căpitanului

Legionari,

S-au asternut patruzeci de ani peste crima din Pădurea Tâncăbesti, când Căpitanul, cu Nicadorii si Decemvirii, au fost strangulati de jandarmi, când erau transportati de la Râmnicu Sărat la Bucuresti, si apoi, ciuruiti de gloante, asvârliti într-o groapă comună, dinainte pregătită, în aria închisorii Jilava.

Cei ce am trăit acel moment de groază si cutremurare, ne aducem aminte de acel comunicat infam dat de guvern, prin care anunta moartea lor „pe când încercau să fugă de sub excortă”.

Nu au încercat să fugă, cum spunea comunicatul, pentru că erau legati de mâini si de picioare de băncile brecurilor în care erau transportati, încât nu puteau face nici o miscare. La semnalul convenit, jandarmii din spatele lor le-au aruncat o trânghie de gât si au tras cu putere. Ce-a urmat, ne putem imagina. Niste horcăituri groaznice ale unor oameni cărora li se tăiase respiratia si se luptau cu moartea.

Crima din 30 Noiembrie 1938 nu a rămas nepedepsită. Nici n-au trecut doi ani de la asasinarea lor si în altă noapte, din 26/27 noiembrie 1940, călăii lor au căzut răpusi de gloantele legionarilor. Armand Călinescu a fost împuscat mai înainte, iar regele a fost alungat de pe tron.

Îndemnul Căpitanului a fost urmat de legionari : „dacă voi fi ucis, să mă răzbunati”. Nu a fost răzbunat în proportiile cum ar fi meritat această crimă monstruoasă, dar totusi principalii ei autori morali si materiali au pierit în timp ce se deshumau osemintele lui.

Guvernarea noastră a durat putin, dar totusi suficient de mult ca să se facă dreptate Căpitanului: trupul lui ferit de putrezire a fost purtat pe umeri de legionari si asezat alături de Mota si Marin, în mausoleul de la Casa Verde, ucigasii lui au fost pedepsiti, iar procesul nedrept ce I s-a intentat în 1938, prin care era acuzat de trădare, a fost revizuit de Curtea de Casatie, dându-se o sentintă de achitare.

Se pare că acesta a fost rostul principal al guvernării noastre din 1940: să strângem osemintele legionarilor din gropile unde au fost asvârliti ca niste fiare, să le îngropăm după datina crestinească, cu participarea întregului popor, si apoi să le facem dreptate postumă, pedepsind pe cei vinovati de moartea lor.

Actiunea de reparatie se împlinise. Căpitanul înviase din morti, cum spune Posteucă, biruind pe cruzii săi dusmani. De acuma nu mai era loc pentru noi pe scena principală a istoriei. Îndată după aceea a început urzeala conspiratiei, care a provocat ruptura din regim la 20 ianuarie 1941 si am intrat din nou în prigoană.

De atunci, ce am săvârsit noi de pret în lume ? Ce fapte au întâietate si ne înnobilează fiinta? Fără îndoială că rezistenta opusă invaziei comuniste în Europa de către guvernul de la Viena si eroica interventie a legionarilor plecati în tară, sunt acte memorabile pe care istoria nu le poate ignora. Dar avem un alt titlu, mult mai imporant, care ne umple sufletul de mângâiere si sperante: nu ne-am îndepărtat nici o clipă de linia Căpitanului.

După prăbusirea Germaniei, am fost separati de fratii nostri din tară si am avut destine diferite. Peste legionarii de-acasă s-a năpustit fiara rosie, ucigând alte zeci de mii dintre ei. În exil ne-am luptat ca să mentinem trează flacăra credintei în eliberaea României. Desi trăind în alte conditii, constatăm totusi că ne întâlnim într-o atitudine comună: să nu trădăm pe Căpitan, să-I păstrăm intactă învătătura lui, oricâte suferinte am îndura. Căpitanul a fost răpus fiziceste, dar dusmanii ar fi vrut să-l desfiinteze si sub aspect moral si spiritual, sub puhoiul infamiilor scornite de ei. Ar fi vrut să rămână o figură obscură a istoriei, un răzvrătit al societătii, care si-a sfârsit viata, plătindu-si temeritățile. Nimic din luminoasa lui învătătură nu mai trebuia să rămână în amintirea posteritătii, nimic din figura lui de cruciat al lumii contemporane. Peste Căpitan trebuia să se astearnă lintoliul uitării si al dispretului. O paranteză în cursul „normal” al istoriei.

A doua înmormântare a Căpitanului nu s-a putut realiza, cum era planul dusmanilor. Legionarii rămasi în viată I-au rămas credinciosi si au continuat să-I propage crezul. Nu I-au renegat ideile si idealurile, cu toate tentatiile si amenințările. Căpitanul n-a putut fi îngropat ca fortă spirituală. El este tot atât de viu ca si atunci când era în viată si se înaltă ca un uriaș peste întunericul lumii contemporane. Aureola lui de puritate si adevăr a rămas neatinsă.

Astăzi, după 40 de ani de când dusmanii I-au luat viata, doctrina Căpitanului a devenit un bun universal. Numeroase grupări nationaliste se adapă din crezul lui. Faima lui a depăsit hotarele tării lui, a depăsit chiar frontierele Europei, pentru a se proiecta pe cerul întregii omeniri în suferință.

Căpitanul strălucește și astăzi cu o putere neștirbită. Lupta ideologică finală pe plan mondial se va da între marxism și legionarism.

Nimic nu ne poate opri din drumul fixat de Căpitan. Nici ferocitatea dușmanilor, nici ingratitudinea lumii occidentale, nici golurile provocate de dezertări sau de morminte în linia noastră de luptă. câți vom rămânea, multi, putini, mergem înainte, cei vii cu cei morti si cu Legiunea ce nu poate cuvânta din cauza tiraniei. În fruntea noastră pășește Căpitanul, asa cum l-am cunoscut în viată, netemător de moarte si gata să se înfrunte cu ura clocotitoare a oștilor întunericului.

La 40 de ani de la disparitia lui fizică, ne strângem cu acelasi elan sub steagul purtat de Căpitan si-l urmăm fără sovăire pe linia lui de gândire și acțiune, care a început în Pădurea Dobrina si care ne va conduce spre marea biruintă a Neamului si a Legiunii !

De ziua Sf. Arhanghel Mihail, 8 Noiembrie 1978

Trăiască Legiunea si Căpitanul !

Horia Sima

Comandantul Mișcării Legionare.










21 ianuarie, 2011

BĂTRÂNII LEGIONARI - DIVERSE IMAGINI CU MIRCEA NICOLAU

Mircea Nicolau



  BĂTRÂNII LEGIONARI

Coboarã din istorie, coboarã
Din vestitele Frãtii de Cruce de odinioarã
Ducând în cugete si-n inimi sfânta comoarã
A martirajului pentru neam si tarã.
Bãtrânii Luminã
A cãror teribila vinã
De luptãtori crestini anti-bolsevici
Înspãimântã si azi cohortele de atei inamici
Cripto-Securisti ce viermuiesc pe aici
În mândra Românie a atâtor regi
Profanatã de duhoarea slavofilo-fonilor pribegi
Ce o proclamarã
Cu o cinicã ocarã
În decembrie 47, republicã popularã,
Devenind astfel, despuiatã de Gloria Regalã
Si republicã socialistã, iar în 90 sub Ilici o banalã
Republicã mafiotã cu democratie originalã.
Coboarã din istorie, coboarã
Liceenii vestitelor Frãtii de Cruce de odinioarã
Câti au mai scapat din mãcelul comunist
Al secerii si ciocanului anti-crist.
Aureolati de Flacãra Divinã
A jertfelor fãrã de vinã
Bãtrânii Luminã
Legionari
Tot mai putini, fizic tot mai rari
Inegalabili Oameni Mari
Legendari
Românii Planetari
Eliade, Cioran, Tutea, Gafencu, Manu .. Legiunea
Coloana Vertebralã Spiritualã ce tine Natiunea.
Tezaurul României Patriotice, ce va dãinui cât lumea !
Ce e nemuritor n'are cum sã moarã
Coboarã din istorie, coboarã
Bãtrânii Luminã
Flacãrã Divinã
Liceeni vestitelor Frãtii de Cruce de odinioarã
Ducând pe umeri - sfânta comoarã
Mesajul salvator
Mântuitor
Pentru neam si tarã !
Coboarã din istorie, coboarã...



 de Yonne Y'or



Mircea Nicolau - Prezent! from Saint Michael the Archangel on Vimeo.

20 ianuarie, 2011

Horia Sima - Diverse Imagini




 HORIA SIMA EROU LEGIONAR

Horia Sima și Wilhelm Fabricius 

1940 - Horia Sima

Horia Sima,Erik Hansen, Constantin Pantazi

Horia Sima salutând mulțimea






                                                                     Elvira Sima


 Doamna Elvira Sima



































Comandantul Horia Sima, alături de camarazii Petrescu și Ion Bozosan.



 Ianuarie 1941- Horia Sima











                                                              Bust Horia Sima



































Traian Popescu,Horia Sima și liderul naționaliștilor greci Madrid 1992















Ultima fotografie...