14 iulie, 2017

Dragostea nu cade! Legiunea nu cade!

De 90 de ani, sufletul românesc - moştenit din generaţie în generaţie - s-a înscris pe aceeaşi linie a destinului românesc, ducându-l mereu spre culmi mai înalte, mai aproape de Cer. Sărbătorim 9 decenii de la binecuvântata seară în care Corneliu Zelea Codreanu a ridicat spada dreptăţii neamului şi sub greutatea responsabilităţii ei, a înfiinţat Legiunea Arhanghelul Mihail.

Legiunea a fost şcoală de caractere, organizaţie politică, armată anticomunistă, a avut componente sociale, economice, culturale... Toate acestea au fost mijloacele prin care Legiunea a răspuns unor realităţi şi necesităţi istorice, unui context politic.

Au educat tineretul în spirit creştin, eroic şi naţionalist pentru că societatea încetase să o mai facă; au semnalat pericolul bolşevic atunci când România - orbită de strălucirea camarilei - nu reuşea să îl vadă; au arătat românului că poate munci gratuit şi cu drag pentru ţara lui, pentru satul lui, pentru semenii lui; au arătat că se poate face comerţ cinstit într-o ţară care vânduse privilegiile comerciale altor neamuri.

Au făcut toate astea şi mult mai multe. Dar esenţa Mişcării Legionare nu stă în toate acestea. Ea se află în altă parte, în acea parte care nu moare pentru că nu cunoaşte moartea!

Citeam de curând Epistola Întâi a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, capitolul 13, în care vorbeşte despre dragoste. Deşi am citit-o de atâtea ori, până acum nu am reuşit să o citesc decât în cheie personală, gândindu-mă la dragostea de cuplu, de familie (pentru care epistola este atât de citată în predici şi articole).

Ei bine, acum am văzut în ea doctrina legionară în stare pură, limpede şi clară. Am să încep cu sfârşitul capitolului: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” În jurnalul ţinut la Jilava, Căpitanul povesteşte că citea Epistolele Sfântului Apostol Pavel, şi ajungând la acelaşi capitol pe care îl citez eu, notează „Credinţa şi Dragostea nu mi le-am pierdut, dar am simţit că la un moment dat mi s-a rupt firul nădejdiei.” Aşadar, care este esenţa Mişcării Legionare dacă nu dragostea?

Iată ce mai spune Apostolul Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”Răbdare mai îndelungă decât cea a legionarilor... greu de găsit.

Născută sub semnul prigoanei, Mişcarea este persecutată, ameninţată, asasinată (moral şi fizic) de 90 de ani aproape în continuu. Bunăvoinţă mai mare ca a lor pentru acest neam, nu ştiu cine a avut. Nu şi-au pizmuit duşmanii, nu le-au întors răul cu rău nici când au ajuns la guvernare, nici când i-au avut colegi de celulă în temniţele comuniste.

Legionarii nu se laudă, ei făptuiesc. Legionarii nu se trufesc, ci luptă să creeze omul nou.
Nu se poartă cu necuviinţă, ea nefiind tolerată nici de Căpitan, nici de Comandant, nici de urmaşii acestuia. Legionarul nu caută ale sale, ci binele neamului, care să fie şi plăcut lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi aprins de mânie, ar fi întemniţat o întreagă clasă politică în 1940 şi nu i-ar fi permis regelui asasin Carol al II-lea să plece din ţară.

Nu au gândit răul, ci învierea neamului în numele Mântuitorului. Nu s-au bucurat de nedreptatea duşmanului - evrei, comunişti, cuzişti etc... cu toţi au fost trataţi de legionari ca fraţi de suferinţă, colegi de cătuşă şi nedreptate bolşevică. Legionarii se bucură de adevăr, chiar dacă bucuria adevărului lor a fost interzis în mod repetat de către regimurile de dictatură ce au bicuit ţara şi apoi de cele democratice.

Legionarii toate le suferă - de la prigoana carlistă, la cea antonesciană, culminând cu urgia comunistă şi continuând cu neocomunismul de astăzi. Legionarul, în dragostea sa, toate le crede, le nădăjduieşte şi le rabdă pentru că stă neclintit de la certitudinea biruinţei.

Dragostea nu cade niciodată pentru că constituie esenţa credinţei, esenţa creaţiei. Şi pentru noi, constituie şi esenţa Legiunii Arhanghelul Mihail, care de 90 de ani este vie şi „nu cade”! Lovită cu moarte, suferinţă, umilită de trei regimuri de sângeroasă dictatură, supravieţuind unei exil amar, trăieşte şi astăzi sub aceleaşi loviri, denigrări şi incriminări.

Şi asta ne arată că e vie, aşa cum a fost şi acum 90 ani! E vie şi „nu cade” pentru că e zidită din şi în dragostea lui Hristos.

Părintele Constantin Voicescu spunea că Mişcarea Legionară este „povestea de dragoste întru Hristos a neamului românesc”. Nimic mai adevărat! În cei 90 de ani România s-a schimbat - a căzut monarhia, au dispărut partide politice, valorile sunt altele, oamenii sunt alţii. Aproape totul s-a schimbat: politic, instituţional, social, economic, industrial, cultural.

Şi lumea s-a schimbat: au apărut şi dispărut state, dinastii, monopoluri, alianţele sunt altele... Şi totuşi, Legiunea Arhanghelul Mihail, o mică organizaţie naţionalistă creştin-românească este aceeaşi. Privim în urmă la cei 90 de ani... câte morminte, câte jertfe, câte suferinţe... şi totusi sufletul Legiunii este viu, emană şi atrage în continuare dragostea celor de azi pentru cei de ieri şi pentru cei de mâine.

De doi ani avem o nouă lege antilegionară, celebra 217/2015. O lege strâmbă gândită de oameni nedrepţi cu istoria, cu memoria, cu ei înşişi şi cu Hristos. Oricâte legi s-ar plămădi, dragostea de Hristos, de neam, de înaintaşi nu poate fi incriminată. Ea nu este prevăzută drept contravenţie sau infracţiune nici de codul civil, nici de codul penal. Mai mult, Constituţia României ne garantează că „Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.

Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie, ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. Libertatea conştiinţei este garantată. Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Cenzura de orice fel este interzisă.”De aceea putem spune azi şi în veşnicie: suntem îndrăgostiţi întru Hristos de Legiunea Arhanghelul Mihail, de întemeietorii, continuatorii, martirii şi eroii ei. Pentru că „dragostea nu cade”, nici Legiunea „nu cade”! Mergem înainte!

 de Cezarina Condurache

Revista: Permanențe  -  Fundația Profesor George Manu





26 ianuarie, 2015

NICOLAE ROȘCA - ÎNCHISOAREA SUCEAVA



“De ce ne-am oprit aici?“, ne întrebam. Nimeni nu ştia. Din indiscreţia gardianului şef al dubei aflasem că eram traşi pe o linie moartă a staţiei Chitila. De câteva ore păstram acea neînţeleasă imobilitate. În ajun, de dimineaţă, legaţi de picioare câte doi într-un lanţ, traversam Aiudul pentru a ne îmbarca în acel neîncăpător vagon. Eram îngrămădiţi în el 42 de legionari.

Toată averea noastră, o raniţă cu boarfe. Mâncarea pentru drum ni se proporţionase în penitenciarul Aiud şi era compusă din 2 kg de cartofi fierţi şi ½ kg de ceapă crudă. Aceste bunătăţi trebuia să ne înşele foamea până la Suceava, noua reşedinţă gratuită ce ne-o punea la dispoziţie guvernul ţării noastre.

Iar acuma, după aproape 30 de ore de drum, ne aflam staţionaţi pe o linie moartă din apropierea Bucureştiului. Cartofii şi ceapa dispăruseră demult, căci ce însemnau 2 kg de cartofi fierţi pentru foamea noastră permanentă? În stomacurile noastre umflate ca un cimpoi se zbenguiau simptomele dureroase ale excelentelor bucate ce le mâncasem cu o zi mai înainte. Ceapă şi cartofi fierţi.

Tot ceea ce poate fi mai dezastruos pentru nişte organisme slăbite şi lihnite de foame. Aşa că voiajul nostru se transformase repede într-un chin, pe care încetineala cu care se mişca duba aceea îl înrăutăţea mereu. Crampele şi zvârcolirile măruntaielor noastre se proiectau pe feţele livide ale tuturor.

Un anumit colţ al dubei  -pe care-l botezasem  “primăvara eternă”-  era solicitat cu stăruinţă, cu inevitabila deranjare a prietenului de care erai legat şi deci trebuia să te urmeze, cu inevitabila încurcătură de lanţuri cu alte perechi pe care   -cum graba era întotdeauna mare-  trebuia să le tragi după tine la locul cu pricina.

Numai după aceea ne puteam gândi la descurcarea acelor blestemate unelte de puşcărie, operaţie deloc uşoară, ţinând seama de spaţiul restrâns al compartimentului nostru, de numărul mare de persoane ce-l ocupau şi mai ales de faptul că singurele capete libere ale lanţurilor cu care eram legaţi, eram noi. Operaţia terminată, ciclul se repeta cu o regularitate enervantă.

Pentru cei ce n-au cunoscut voiajul cu duba pe căile ferate vom încerca schiţarea acelei puşcării ambulante. A se imagina un vagon puţin mai lung decât unul de marfă şi mult mai scurt decât unul de călători, despărţit transversal în trei compartimente. Compartimentul din mijloc, comunicat cu exteriorul printr-o uşă în permanenţă deschisă, era destinat şefului dubei şi ajutorului său.

Celelalte două apartamente adiacente acestuia, comunicate prin câte o uşă în permanenţă încuiată cu cel al păzitorilor, erau domeniile exclusive ale deţinuţilor. Fiecare era dotat cu trei rânduri de bănci, cu câte o fereastră îngrătuită de aşa formă încât permitea numai o aerisire relativă şi tot o relativă orientare în timp, zi sau noapte, şi cu scaunul din colţul “primăverii eterne”.

În fiecare din aceste încăperi rezervate deţinuţilor încăpeau între 15-20 de persoane şi dacă erau înghesuite intrau până la 25-30 de indivizi. De data aceasta însă eram înghesuiţi acolo 42 de oameni. Celălalt compartiment era neocupat. Am atras atenţia şefului gardian asupra acestei anomalii.

După spusele lui însă, reieşea că trebuie să mai îmbarce pe traseu nişte femei, tot deţinute, pentru a fi transportate la o închisoare din Bucovina. Fiind vorba de sexul slab am acceptat fără proteste incomodităţile în care voiajam. Dar, fapt curios, până la Suceava nu a apărut nici o femeie.

Aşa că în compartimentul nostru voiajam claie peste grămadă, în timp ce celălalt era complet liber. Curiozităţi administrative, ar gândi cititorii noştri naivi. Ordine stricte de a ne îngreuia sub toate aspectele viaţa, şi aşa destul de grea, de a ne umili sub povara unor arbitrarităţi insolente, gândim noi, şi suntem siguri de o bună interpretare.
Dar cine eram noi? O ceată de oameni slăbiţi de necazuri, cu sufletele înnegurate de nedreptăţi. Fiecare avea mulţi ani de condamnări în spinare, căci justiţia română, şi în special cea militară, care ne judeca, era foarte darnică sub acest aspect. Motivele?  Dar ce importanţă mai aveau motivele pe atunci?  Unul sau altul se găseau.

Cu logică sau fără ea. Importantul, esenţialul era condamnarea. Era singurul criteriu juridic, căci prigoana se dezlănţuise din nou crunt, într-o dementă zvârcolire de ură. Pe piaţă apăruse o stupidă cărţulie oficială, intitulată perfid “Pe marginea răpastiei”. Pentru a se justifica apariţia acestei cărţi se comdamnau cu miile tinerii români de ambele sexe şi din toate categoriile sociale. Încă odată politica internă română se repeta cu aceeaşi bestialitate caracteristică numai ei.

Şi totuşi purtam o vină. Pe aceasta nu voia însă să o recunoască deschis administraţia noastră, ci dădea bătălia pe alte căi lăturalnice, întortochiate şi subtile. Era o vină permanentă în viaţa noastră. O purtam cu noi de mulţi ani prin toate circumstanţele bune sau rele (mai mult rele decât bune). Era vina de a fi legionari, de a fi rămas leali crezului nostru.

Restul ce se spune erau acuzaţii stupide, fără sens şi complet în afară de adevăr : nazişti, roşii, criminali, rebeli, hoţi de castraveţi muraţi şi alte epitete, unele mai năstruşnice decât altele. Erau nişte acuzaţii ridicole şi cinice cu care oficialităţile noastre încercau să-şi justifice actele brutale.

Ne omorâseră cu miile ca într-un bâlci nebun de sânge şi cu o brutalitate neîntrecută, poate, nici de actualii cutropitori ai ţării, însă criminalii eram tot noi. Două accidente tragice, regretabile, în viaţa noastră îi transformaseră pe ei, pe călăii tineretului român, în feroci acuzatori.

Rebeliunea o provocaseră tot ei, căci juridiceşte Statul de atunci, cel puţin de fapt, dacă nu era de drept  -nu se ajunsese încă la elecţiuni libere şi asta nu din cauza noastră-  era Statul Naţional Legionar.

Ne acuzau pe noi de rebeliune. Revenea deci, absurd, că noi ne răsculasem contra noastră înşine . . . Hoţi de castraveţi muraţi?  Ei care jefuiseră România întreagă ca o bandă organizată de răufăcători, ne acuzau pe noi de hoţii.

Şi cum nu se putea lega de finanţele publice mânuite de noi, căci acolo era controlabilă afirmaţia, inventară istoria ridicolă a castraveţilor muraţi şi alte asemănătoare. I-a crezut cineva?  Cei de bună credinţă desigur că nu. Iar pentru cei de rea credinţă de ce mai erau necesare acele sărmane justificări?  Voiau să creeze confuzii în massa simplă?  Acesta şi numai acesta era motivul principal.

Îmi aduc aminte de începutul războiului cu Ruşii. Primii care au fost arestaţi cu gloata şi băgaţi în lagăre de concentrare au fost legionarii. Acei pe care nici justiţia, cu toată arbitrareitatea ei, nu-i putuse condamna, erau băgaţi acuma în lagăre, insinuându-se perfid un mijloc de precauţie. De ce?  Pentru a nu trece la inamic?  Pentru a nu provoca acte de trădare în favoarea bolşevicilor?

 Nicolae Roșca

Ce sinistră farsă!  Câtă murdărie, cât cinism diabolic în aceste suflete perverse, care erau conducătorii ţării noastre!  Războiul cu Rusia comunistă era în realitate războiul nostru. Îl începusem cu 20 de ani mai înainte, când Căpitanul, împreună cu o ceată de nebuni idealişti a ridicat steagul acestui război. A fost el, cel care a stăvălit drumul infiltraţiei comuniste la noi în ţară într-un moment când oficialitatea noastră, din laşitate sau tembelism, îi deschidea porţile României.

Şi tot noi ne găseam printre ultimii nebuni ce, pe malurile Oderului şi în inima Germaniei, ne-am împotrivit până în ultimul moment, fără speranţe, invaziei noilor barbari. Cei ce în 1941 ne băgaseră în lagăre pentru a nu colabora cu comuniştii deschiseseră încă odată, şi definitiv acum, drumul spre inima ţării a hoardelor asiatice, consumând marea trădare pe care-o urmăreau de ani de zile.

Dar tot noi eram socotiţi de aceste cercuri meschine trădătorii de ţară. Mulţi dintre noi au purtat şi dincolo de moarte, înfiptă în piepturile lor reci, această infamă acuzaţie. Când politica românească era anti-germană, noi eram acuzaţi de nazism. Când această politică, în desele ei virajuri, era anti-rusă, ne transformam automat, ca împinşi de un resort năzdrăvan, în comunişti.

Şi în felul acesta eram în permanentă stare de trădare faţă de ţară, faţă de politica înţeleaptă a marilor noştri demnitari. Este curios, în adevăr, a urmări cum am fost noi stigmatizaţi de publicistica română, atât cea oficială cât şi cea oficioasă. Înainte de război, pe vremea politicii beneşiene a lui Titulescu, eram catalogaţi ca feroci nazişti.

În timpul războiului, când tot castelul politicii pro-aliate a căzut la pământ, aşa cum anunţase Corneliu Codreanu şi România s-a aliniat politicii germane pentru a se apăra de ruşii hrăpăreţi, am devenit comunişti periculoşi. După război, şi numai pentru că marele învingător a fost comunismul, am revenit atât în ţară cât şi în exil, la starea de nazism.

Coincidenţa face însă ca în lovitura de Stat de la 21 ianuarie 1941, ceea ce se numeşte rebeliunea legionară, nazismul german să ajute banda cealaltă, banda lor, iar puţinii legionari ce au fugit în Germania pentru a scăpa de persecuţia lui Antonescu, au fost băgaţi în lagăre acolo. Curios, nu?  Dar decenţa nu a fost niciodată partea tare a politicii noastre contemporane.

Acesta a fost marele delict al Legiunii!  Delictul de iubire de ţară. Delictul de a fi intuit, cu intuiţia marilor profeţi, pericolul ce ameninţa fiinţa neamului nostru. Delictul de a fi încercat nebuneşte, cu forţe plăpânde încă, să împiedecăm destrămarea României. Nu am putut-o realiza. Coaliţia urii ce-a urlat în jurul nostru, a fost mai puternică. Istoria însă ne-a dat dreptate.

Şi din nenorocire cu cât se scurge timpul cu atîta ne-o întăreşte şi mai mult. Suntem şi astăzi primii care să plângem proporţiile colosale ale acestei dreptăţi pe care am avut-o în interpretarea evenimentelor politice ce se desfăşurau în jurul nostru
E prea târziu însă pentru deschideri de procese. Ele se vor deschide odată în ţară de către cei minţiţi şi înşelaţi. Istoria nu se scrie decât cu adevăruri. Adevărata istorie.

Din această cauză călătoream noi cu duba spre temniţa din Suceava, frânţi de oboseală, cu membrele înţepenite de nemişcare şi flămânzi morţi. Răzbiţi de somn dormeam în picioare rezemaţi de un perete sau de alt camarad, ce rezista până la amorţirea completă somnul de câteva minute al prietenului său. Timpul ni se făcea tot mai greu şi acea blestemată dubă încremenise acolo, pe o linie moartă a staţiei Chitila.

Numai spre seară s-a pus din nou în mişcare, agăţată de un tren oarecare şi a luat drumul spre pământurile Moldovei. Nu se vedea pe unde treceam, însă bănuiam importanţa gărilor prin zgomotul lor caracteristic. Ascultam cu nostalgie, într-o religioasă tăcere, forfoteala veselă a călătorilor, strigătele vânzătorilor ambulanţi, sau câte un râs cristalin de fată.

Dincolo de vagonul nostru viaţa îşi urma cursul ei normal. Ce puţin ne despărţea de ea şi de departe eram totuşi de ea!  Şi noi eram setoşi de viaţă, căci din cupa ei nu apucasem încă să sorbim. Unora de-abia le mijea mustaţa  -ce crime grozave puteau săvârşi aceşti copii pentru a justifica locul ce-l ocupau în duba aceea?

Alţii erau în toată puterea vârstei şi erau destui şi din aceia pe tâmplele cărora se zărea drumul parcurs până atunci. Fiecare în parte închidea în el un univers întreg de iluzii, de aspiraţii, de responsabilităţi sufocate toate fără milă de pereţii neîncăpătorului nostru vagon.

După plecarea din acele staţii păstram mult timp o duioasă tăcere. Fiecare, retras în el, pleca într-un lung voiaj, liber acum, spre lumea amintirilor lui : spre casa şi părinţii lui, sărmani bătrâni cu sufletele împăinjenite de teamă şi lacrimile dorului în ochi ; spre fata bălaie de care se despărţise, parcă era ieri, la colţul de lângă grădina publică ; spre soţiile şi copiii rămaşi singuri în căsuţa din târgul cu tei pe stradă.

Ce-or fi făcând ei?  Cum vor fi trăind?  Desigur că suferă, cu gândurile spre cei dragi pe care destinul i-a smuls crud, purtându-i prin lumi de idealuri neîmplinite.
Încet, încet, se revenea la realitatea tristă a vagonului nostru. Părea că şi durerile ne mai slăbiseră, doar foamea îşi arăta colţii din ce în ce cu mai multă furie. Dar aceasta era prietena noastră, fidela noastră prietenă, ce nu ne mai părăsise din ziua când am fost     arestaţi . . . Începeau să se închege frânturi de discuţii.

Curând tema principală a fost închisoarea de la Suceava şi directorul ei, Mănaru. Un nujme cunoscut în istoria suferinţelor tineretului român. Acest om se distinsese în prigoana trecută, faimoasa prigoană a lui Carol şi acoliţii lui, prin cruzimea cu care trata deţinuţii politici. Pe vremea aceea era directorul închisorii din Chişinău.


Celor ce au trecut pe acolo le rămăsese adânc gravată în carne bestialitatea acestui om. Schingiuirile la care au fost supuşi legionarii acolo erau de-a dreptul înspăimântătoare

Rafinamentul diabolic cu care-şi pregătea Mănaru marile lui inchiziţii definea perfect tristul personaj. Îmi povestise un prieten de suferinţe multe scene de acolo, ce păreau ireale prin brutalitatea lor. Aşa de exemplu, unui legionar legat de mâini şi de picioare, i se introduce var nestins în cizme şi apoi apă.

Când s-a trezit din leşin şi s-a descălţat, rămăseseră lipite de încălţăminte fâşii de piele. Şi câte alte cruzimi asemănătoare!  În timpul guvernării legionare fusese arestat împreună cu alţi câţiva din marii noştri torţionari. Dus la Prefectura Poliţiei din Bucureşti, individul acesta are o atitudine dezgustătoare. Târându-se în genunchi în faţa fiecăruia, plângea, cerând iertare.

Vina nu era a lui, ci a lui Gavrilă Marinescu care dădea aceste ordine. Scârbiţi de atâta laşitate, camarazii noştri, printre care şi câţiva ce trecuseră prin abatorul de la Chişinău, îl pune să spele duşumelele Prefecturii, şi-l eliberează. Acuma, odată cu începerea noii prigoane a lui Antonescu, Mănaru revine la forma-i obişnuită. Iertarea ne-o plătea acuma cu vârf şi îndesat. Suceava, cu Mănaru în fruntea ei, se transformase într-un loc unde suferinţele legionarilor ajunseseră la paroxism.


Desigur că ordinele erau severe în toate închisorile din România unde se aflau legionarii. Provocările, umilinţele, maltratările erau comune în toate. Ceea ce se urmărea era distrugerea noastră sub orice formă : morală şi fizică. Petrescu, faimosul colonel de justiţie Petrescu, ajuns astăzi general şi procuror în toate procesele din ţară, inclusiv al lui Antonescu, era marele dirijor, ca Director General al Închisorilor, al acestei sinistre orchestre.

(De câte ori nu  l-am auzit eu însumi pe acest personaj, în discursurile pe care ni le ţinea când venea în inspecţii pe la diferitele închisori pe unde mă aflam, acuzându-ne de comunism!) . Ei numeau aceasta reeducare.   Prima fază era constrângerea pentru a ne desolidariza de conducerea Mişcării. A doua, distrugerea pur şi simplu. Nu au realizat nici una nici alta. Încă odată puterea noastră de rezistenţă le-a dejucat planurile.

Spuneam mai sus că obiectivul final era distrugerea noastră, pentru că cei puţini  -eu am cunoscut numai 15-20, dar şi aceştia legionari dubioşi-  care au încercat această primă fază a desolidarizării, cu speranţa că vor fi puşi curând în libertate, aşa cum se promitea, nu au realizat nimica. Ba din contra, li s-a înrăutăţit situaţia.

Au fost separaţi numaidecât de grupul legionar integru şi amestecaţi cu deţinuţii de drept comun, duceau viaţa mizeră a acestora. Contactul cu noi le fusese interzis, de teamă că-i vom atrage înapoi. Cu sufletele prăbuşite, fără bucuria unor mari chemări, aceşti prieteni nu mai ştiau de ce fac viaţă de închisoare.

Mai târziu, mulţi dintre ei au plecat pe front, într-o formulă ingenioasă de reeducare ce se numea acum batalioanele de la Sărata, ei însă, acei sărmani camarazi ce se desprinseseră de tulpină, au rămas mai departe în închisoare. Opera guvernului se terminase.
Nu, viaţa legionarilor în închisorile din România nu a fost deloc uşoară. Suceava însă le întrecea pe toate. Suceava era un caz special. Un caz patologic. Cazul Mănaru.

Iar noi alergam acum prin noaptea friguroasă de martie spre domeniile acestei stârpituri umane.
De-abia a treia zi seara, de la îmbarcarea noastră la Aiud, ajungem la Suceava. Voiajul s-a terminat. Pe feţele fiecăruia se citea epuizarea totală. Singura iluzie ce-o mai purtam în noi era un pat în care să ne întindem oasele chinuite.

Vagonul celular a fost tras pe o linie moartă şi în lumina unor puternice reflectoare s-a început debarcarea deţinuţilor. Într-un careu format împrejurul vagonului aşteptau gardienii cu armele încărcate. Cine oare s-ar fi gândit la fugă în momentele acelea?  Sau mai bine spus, chiar dacă s-ar fi gândit, cine ar fi putut-o realiza în condiţiile de extenuare totală în care ne aflam.

Operaţia debarcării nu era uşoară nici ea. Tras pe linie moartă, distanţa între singura treaptă a dubei şi pământ era destul de mare. Înlănţuiţi câte doi cum eram şi trebuind să coborâm numai câte unul  -nepermiţând uşa celularului ieşirea decât sub forma aceasta-  debarcarea nostră devenea o adevărată problemă. Prima treaptă se cobora bine.

Când însă să se sară pe pământ de pe aceasta, inevitabil, cel ce te urma înlănţuit cu tine şi sleit de puteri, se prăbuşea, spre veselia gardienilor. Ţin minte că un camarad şi-a spart capul acolo, într-o piatră colţuroasă de pe marginea liniei ferate.

Cei ce coborau în continuare, văzând greutăţile şi pentru a evita căderile, coborau cu mai multă prudenţă. Se vede însă că pe gardieni îi distra nespus necazurile şi oboseala noastră, căci primei perechi care încearcă să întrebuinţeze metoda unor mişcări mai lente şi armonizate pentru a permite camaradului înlănțuit să se miște mai uşor, i se strigă de jos:
    “Coboară bă mai repede, ce, vrei să stăm aici toată noaptea?”
    “Dumneata nu vezi că nu se poate altfel?” , încercă să se justifice cel interpelat.
    “Cine te-a învăţat, bă, să răspunzi unui “Domn gardian”?  Se ezecută (sic) ce spune el şi nu se discută. Las că te-nvăţ eu   disciplina!”

Ne-am uitat la cel ce vorbea. Un om de talie potrivită, îndesat. Cizme lustruite bine şi nasturi lucitori pe piept. O atitudine marţială ce-ar fi invidiat-o chiar şi un general de armate. Individul avea trăsături comune, mai mult suave decât dure. Ochi albaştri, limpezi, aproape candizi. Un om în altă circumstanţă ar fi părut normal, chiar un om bun.

Ce enormă diferenţă între înfăţişarea exterioară şi  caracterul său brutal!  Omuleţul acela ne-a turburat viaţa timp de 9 luni în penitenciarul Suceava. Era Primul-gardian al Sucevei.
Am cutreierat multe închisori din ţară şi am cunoscut mulţi gardieni. Specimene de toate soiurile, de toate caracterele ca şi în viaţa normală. Am întâlnit şi oameni admirabili, oameni care înţelegeau nedreptatea ce ni se făcea, care încercau să îndulcească puţin, prin purtarea lor umană, viaţa şi aşa destul de grea a deţinuţilor.

Unii chiar te ajutau cum puteau şi pe ascuns, fie cu o ţigară vârâtă prin vizeta uşii, fie cu o ştire îmbucurătoare sau cu o vorbă bună în momente de deprimare, fie numai cu o privire caldă de om, expresie a unui suflet în care, în ciuda meseriei ingrate pe care-o aveau, nu se ucisese încă omenia românului.

Am întâlnit deasemeni şi specimene abrutizate, oameni din care, dacă a existat cândva, zburase orice sentiment uman, orice nuanţă de compasiune în faţa suferinţelor altora. Aceşti oameni erau plaga închisorilor. Aveau ordine drastice şi le executau întocmai, după măsura sufletului lor mic, sau chiar le exagerau pentru a place superiorilor lor.

Voşniuc, căci acesta era numele primului-gardian, îi întrecea pe toţi. Voşniuc era canalia personificată. O bestie cu chip de om, pe care suferinţa altora îl amuza. Împreună cu Mănaru formau o pereche ideală pentru a crea şi a scormoni în suferinţele oamenilor. Mănaru îi dăduse mână liberă în tratarea deţinuţilor legionari şi Voşniuc se întrecea pe el în fiecare zi, spre plăcerea superiorului.

Fusese şi el la Chişinău. Biet gardian pe vremea aceea, a făcut serios şcoala lui Mănaru, care descoperindu-i “calităţile”, îl ia pe lângă el. Va trece apoi cu Mănaru prin toate închisorile unde era destinat acesta ca director, îi face referate bune şi, câteva luni înainte de sosirea noastră în Suceava, obţine avansarea lui la postul de prim-gardian. Suceava avea de acum alt stăpân. Mănaru putea fi liniştit. Opera lui, chinuirea deţinuţilor legionari, va fi continuată cu vigoare.

Prin închisoare Voşniuc umbla ca un cocoş. Gardienii îl temeau, ştiindu-l omul de încredere al directorului. Se întreceau care mai de care în a ne face viaţa imposibilă, pentru a place acestui individ. Cei ce schiţau o atitudine mai umană în contactul cu noi, legionarii, erau destinaţi la posturi de importanţă secundară. Pentru celular numise numai oameni duri ca şefi de secţie.

Aşa, de exemplu, în secţia în care se găsea celula mea, străjuia Pintiuc. O namilă de om, cu o frunte de două degete şi falca inferioară ieşită în afară. Cu ochii turburi, mereu încruntat, avea un aspect sinistru. O singură dată l-am văzut râzând, când un camarad, pentru a se distra, îi spusese că, e un bărbat bine, care desigur place femeilor.

Când se decreta operaţia “cazinca”  -pe care cititorii o vor cunoaşte în curând-  era acest gardian împreună cu Martiniuc, şeful de secţie de la etajul I, însărcinaţi cu executarea, căci o executau cu toată forţa şi răutatea lor.
Toţi aceştia se învârteau ca nişte titirezi în jurul lui Voşniuc. De multe ori ne amuzam  -era singura distracţie de acolo-  privindu-l pe prim între gardienii lui. Părea un Stat Major în regulă, pătruns de marea responsabilitate ce aveau. Se jucau aşa de frumos de-a oamenii mari, că ne provocau veselia.

Cu aceşti oameni trebuia să convieţuim şi nu era deloc uşor. Voşniuc îi încuraja în actele lor arbitrare. El însuşi îşi petrecea toată ziua pe culoarele celularului instigându-i în a ne provoca. Prin vorbe, prin gesturi, prin prostia lor de multe ori. Chiar Voşniuc întrebuinţa sistemul, căci orice reacţiune din partea noastră îi dădea motivul pentru a suprima corespondenţa, puţinele pachete ce se puteau primi, vizitele, plimbarea regulamentară, etc.

Acesta era omul. Dar nu sufeream numai noi de pe urma sufletului închircit al acestui individ. Mai sufereau şi familiile noastre, când, foarte rar, puteau să ne viziteze. Nu ştiu ce prostii le spunea acest om, însă după feţele preocupate pe care le aveau, după sfaturile îngrijorate ce încercau să ne dea, deducem că Voşniuc vorbise cu ei. Voşniuc le insinuase anumite pericole iminente ce planau peste viaţa noastră dacă suntem refractari “reeducării” lor, etc, etc.

Omul se amuza probabil, scormonind în suferinţele acelor fiinţe ce nu aveau altă vină decât acela de a fi familiile noastre. Şi cu toate încercările noastre, după aceea, de a-i linişti, de a le explica maşinaţiunile administraţiei, plecau de acolo cu teama strecurată în suflet. Lungile perioade de nepermitere a corespondenţei, restituirea pachetelor, etc. adânceau suferinţa familiilor noastre.

Voi povesti, cu riscul de a mă întinde prea mult (dar din Suceava se pot povesti atâtea) un fapt concret petrecut acolo pentru a scoate mai bine în evidenţă figura acestei elev al lui Mănaru.

Unui camarad îi muri pe vremea când se găsea la Suceava, tatăl. O telegramă de acasă încerca să-i anunţe tristul eveniment. Voşniuc însă nu i-o dă, căci prietenul nostru era pedepsit cu incomunicarea, lucru foarte curent la închisoareadin Suceava. Mama lui neprimind nici un răspuns, pleacă să vadă ce s-a întâmplat.

Prevăzătoare, trece prin Bucureşti, solicită şi obţine cu chiu cu vai autorizaţie de vizită şi soseşte la Suceava să-şi vadă băiatul. Voşniuc o pune şi pe ea la curent cu starea de permanentă neascultare a deţinutului respectiv şi gravele pericole prin care trece viaţa lui dacă nu se face “băiat bun”. Biata femeie plângea în tăcere.

O nouă teamă se strecura în ea. Groaza morţii care-o încercase de curând o năpădeşte din nou. Voşniuc impasibil, (şi dacă vedeai faţa aceea aproape inocentă nu puteai bănui perfidia personajului) îşi semăna veninul său. Îl rodea această vizită. Autorizaţia era în regulă. El însă îşi avea socotelile lui cu deţinutul în chestie.

Acuma îi va arăta el cine este primul-gardian Voşniuc. Şi prepară diabolic următoarea farsă. Administraţia închisorii şi închisoarea propru-zisă se aflau în aceeaşi clădire. Se pătrundea din una în alta printr-un culoar obstrucţionat de o uşă grea de lemn. Voşniuc o lăsase pe doamna respectivă în spatele acestei uşi şi cheamă pe camaradul nostru în faţa ei, unde aştepta Voşniuc. Toată convorbirea dintre ei a fost ascultată perfect de mama lui deţinutului.
Cu un zâmbet de auto-satisfacţie Primul întreabă :
“Ei, ai de gând să te faci om de treabă?”
Cum ştia că slăbiciunea lui Voşniuc era să facă discursuri proaste, prietenul nostru nu-i răspunse.
“Ce, nu vrei să-mi răspunzi? Te crezi deştept?”
“Uite ce, domnule Prim, muzica asta o cunoşteam de multă vreme. Dacă numai pentru asta m-ai chemat, pierzi vremea degeaba.”
“Vezi?  Nu te schimbi. Eu îţi vreau numai binele. Îmi pare rău de tine, că tu nu eşti ca alţii. (Trucul acesta îl întrebuiţa cu fiecare).

Şti că am ordine drastice pentru voi. V-am spus de atâtea ori că de nu vă băgaţi minţile în cap va fi rău de voi. De tine-mi pare rău. Ştiu că mă urâţi, dar eu execut ordinile care-mi vin. Nu vă daţi seama ce vă aşteaptă. Nu vă este milă de familiile voastre cel puţin? Cu o singură iscălitură poţi fi pus în libertate. Ştii, eu îţi voi pune un referat bun pe cerere. (Era vorba de formularul de desolidarizare de conducerea legionară ce se găsea tipărit şi răspândit prin toate închisorile din ţară).

“E tot ceeace voiai să-mi spui? Pot să plec?”
“Stai puţin, (acuma începea marele joc), dacă ţi-aş spune că ai o vizită? Hm, ce zici? Dacă ţi-aş spune că ţi-a venit mama la vorbitor, tot aşa mi-ai rşspunde? Eu pot să-ţi dau această vizită sau nu. Uite, dacă-mi promiţi că te vei face om de treabă…”

“De ce umbli cu fleacuri, dle Prim? Ce dracu, doar ne cunoaştem, răspunse camaradul nostru care întrezări un simplu şantaj în toată discuţia gardianului, păi nu mama, Dumnezeu din cer să vină şi d-ta nu vei putea face armonică din mine. Nu vezi că e prostie goală ceeace încerci d-ta?”
 “Ce bă, mă faci pe mine prost? Eu sunt primul-gardian aici. Eu pot să-ţi uşurez viaţa, dar şi să te distrug, etc.etc.
“Uite ce e, (camaradul nostru începu să se enerveze) d-ta poţi face multe acum şi poţi să spui şi mai multe decât poţi face. Dar viaţa nu se va opri aici în porcăria voastră de închisoare. Mâine voi putea face şi eu câte ceva şi te asigur că nu e fanfaronadă goală ca a dumitale.”

În momentul acela, lovitură de teatru, poarta se deschide împinsă de un gardian ce intra şi un moment, prietenul îşi zări mama îndoliată, lividă şi cu faţa scăldată în lacrimi.

 “Ce bă? Mă ameninţi tu pe mine? Îţi voi face proces. Te voi condamna. Aici îţi vor putrezi oasele! Duceţi-l de aici! La celulă!  Te-nvăţ eu minte! Asasinilor! Bandiţilor!…” urla primul-gardian, în timp ce camaradul încadrat de două namile, încovoiat de îndoială şi cu sufletul ca o rană deschisă se îndrepta năuc spre celula lui. “Mama în doliu? Doamne, ce s-a întâmplat afară? Cine a murit? Sora lui? Nu se poate.

Era tânără, mai mică decît el. Nu, nu poate fi ea! Tatăl? Nu poate fi nici el. În nici un caz nu poate fi el, căci cu cine rămîne familia? Şi totuşi cineva din familie a murit, dar cine? Doamne, de ce nu ne aperi de loviturile pe la spate?… Nu-şi dădu seama că era în celulă decât în momentul când poarta s-a închis cu zgomot în spatele lui.

Voşniuc avea acum motiv pentru anularea vizitei: ameninţarea superiorului, art. X din codul penal al închisorilor.

Mama camaradului nostru a plecat distrusă din Suceava. Venise din altă margine a ţării pentru a-şi vedea singurul fiu. Venise să-şi plângă pe umărul lui văduvia timpurie. Înfruntase incomodităţile unui voiaj lung cu trenul în timp de război şi se întorcea mai tristă, mai îndurerată, mai chinuită încă de cum venise. La Bucureşti s-a plâns la Direcţia Generală a Penitenciarelor care-i dăduse autorizaţia.

Lui Voşniuc însă nu i s-a întâmplat nimic. Guvernul avea nevoie de astfel de oameni. Trebuia să jucăm pe sârmă ca nişte maimuţe, aşa cum voiau ei. După mult timp, când Mănaru a plecat de la Direcţia închisorii Suceava şi s-a reluat corespondenţa permisă cu casa a putut afla prietenul nostru adevărata cauză a doliului mamei sale. Mult timp se zvârcolise singur în celula lui cu întrebarea dureroasă înfiptă în creier, “Cine a murit?”  Era tatăl său.

Acesta era profilul moral al acestui individ. Văzându-l acolo, în faţa vagonului, ţanţoş ca un berbec, nu bănuiam de ce poate fi capabil acest specimen uman.
Debarcarea din vagonul-dubă terminată, luăm drumul închisorii. Forţele noastre erau slabe, aşa că imprimau mersului nostru un ritm mai lent, spre enervarea gardienilor noştri. Tot drumul nu am ascultat decât ameninţările lui Voşniuc. Şi într-adevăr şi le-a pus în practică apoi. Şi cum le-a mai pus!

Eram în Suceava. Capitala lui Ştefan cel Mare, cuib de măreţie a istoriei româneşti. O străbăteam acum în noaptea friguroasă, cu zgomotul monoton al lanţurilor ce le târam greoi pe străzile desfundate. Visasem reînvierea spiritului Sucevei eterne peste toată ţara, iar acuma ne întorceam învinşi, legaţi de picioare ca borfaşii de rând şi mânaţi din spate de armele încărcate ale fraţilor noştri.

Închisoarea aşezată la marginea oraşului avea o faimă neagră în lumea deţinuţilor. Cei de drept comun o botezaseră de mult “mormântul fără cruce”. Ca toate temniţele, edificii ce nu excelează prin frumuseţea lor, închisoarea Sucevei se ridica tristă şi solitară în mijlocul unei curţi împrejmuite cu ziduri înalte de piatră.

Clădită ca o cutie cu forme rigide şi fără nici-o preocupare estetică, temniţa din Suceava avea un aspect posomorât şi deprimant. Numai văzând-o din afară şi te înspăimânta. Zidurile înegrite de vremuri şi roase de stihii erau străpunse din loc în loc de ferestrele îngrătuite cu drugi de fier, ca nişte ochi lugubrii ce proiectau în afară tristeţea vieţii ce se scurgea în interiorul ei.

O apariţie dramatică, fără sens real parcă, acolo pe dealurile senine ale Sucevei. Între zidurile acelea apăsătoare, o lume aparte, o lume desprinsă de lume, lâncezea încet ; nişte fiinţe stranii, cu obraji ofiliţi, cu mersuri tărăgănate, ieşite din timp, cu slabe pâlpâiri de viaţă în ochii întunecaţi erau locuitorii acestui “mormânt fără cruce”.

Interiorul închisorii era deasemeni deprimant. Culoarele întortochiate, înguste şi întunecoase, fumurii, căci varul nu trecea prin închisoarea Suceava, erau complet izolate unul de altul. Lespezi grele de piatră, înngrite în fiecare zi cu păcură – singurul desinfectant ce-l aveam acolo – trezeau sub paşii noştri ecouri sinistre, sparte de pereţii groşi.

Câteva uşi de fier semnalau încăperile deţinuţilor. În contrast cu alte închisori unde etajele erau despărţite prin plase de sârmă, dând astfel culoarului o oarecare atmosferă de viaţă, de familiaritate chiar, platforme grele de piatră şi ele –totul era piatră masivă în Suceava- despărţeau şi separau etajele acesteia.

În forma aceasta izolarea era totală, iar singurătatea lua dimensiuni dureroase. Fiecare culoar era o unitate separată, forma o închisoare aparte. Nu exista practic posibilitate de contact între ele, nu se puteau transmite ştiri de la una la alta şi de multe ori erau supuse la regimuri diferite, depinzând de buna sau reaua dispoziţie a gardienilor şefi de secţie.

În subsolul mucegăit şerpuiau alte culoare. Acolo era instalată bucătăria şi magazia de alimente în care, spuneau deţinuţii de drept comun care se ocupau cu bucătăria, abundau şobolanii. Iar într-un colţ şi complet separată zăcea faimoasa “Cazincă”.

Aceasta era un fel de cuşcă în perete, mai scundă decât înălţimea unui om iar lăţimea şi adâncimea nu întreceau pe aceea a unei persoane. O uşă de fier îngustă o separa de culoar. Era locul de inchiziţie al închisorii sucevene. Cred că foarte puţini legionari n-au cunoscut trista “Cazincă”. Unii au trecut de nenumărate ori prin ea căci Voşniuc o utiliza cu regularitate.

Motive găsea el destule, căci provocările deliberate ale acestei bestii cu chip de om te făceau să-ţi pierzi controlul nervilor şi scandalul era gata. Cazinca îşi înghiţea apoi prada. Cu corpul îndoit în formă dureroasă, cu genunchii înfipţi în uşă şi cu spinarea aşezată de zidul acestei cuşti, orice mişcare era imposibilă. În puţine ore amorţirea era totală.

Iar seara, după închiderea regulamentară a celularului, urma invariabil sesiunea de bătaie, când, deţinutul complet amorţit nu mai riposta în nici un fel. Nici forţă să strige nu mai avea. Prin uşa deschisă a Cazincei curgeau pumni grei în pântecele şi pieptul celui pedepsit. De cap nu se atingeau niciodată ca să nu lase urme. Pintiuc şi Martiniuc erau maeştrii executanţi.

Pedepsitul, când nu leşina, putea doar să înjure slab şi să scuipe aceste bestii. Îşi ştergeau liniştiţi saliva de pe feţă şi continuau mai departe operaţia. Apoi se încuia din nou cuşca şi până seara următoare se aşternea liniştea cea mai adâncă.

Raţia de mâncare în astfel de cazuri era redusă la o bucată de pâine sau mămăligă şi o cană cu apă. Aşa se petrecea în Cazinca o zi, două sau chiar trei, depinzând de toanele executanţilor, de existenţa, la rând, a altor cazuri sau de rezistenţa deţinutului. Procesul de încarcerare în Cazincă era ingenios şi el. Se scotea respectivul pedepsit din celula lui sub un pretext oarecare.

Fie o formalitate ce trebuia să o facă la cancelarie, fie anunţarea unei vizite, fie pretextul unei schimbări de celulă, etc. În forma aceasta camarazii lui nu aflau ce se petrecea în subsolul întunecos decât după ce actul de cruzime se consuma, fiind povestitorul cel în cauză. Îmi amintesc de un caz, dintre multele cazuri petrecute la Suceava. Unui camarad, macedonen, tare ca un taur, i se anunţă mutarea în altă închisoare.

Omul răsuflă uşurat. S-a terminat pentru el coşmarul Sucevei. Îşi adună la repezeală puţinele-i bagaje şi-şi ia rămas bun de la camarazi, cărora le-a putut anunţa evenimentul fericit. Cu câteva zile mai înainte avusese un conflict cu primul-gardian, pe care a lipsit puţin ca să nu-l trăznească în cap cu pumnul lui greu. În loc de transportare la altă închisoare însă, ajunge la Cazinca.

Trei zile şi trei nopţi consecutive a fost chinuit barbar în acea cuşcă. A fost perioada cea mai lungă pe care a putut-o suporta cineva la Cazimca. Scos de acolo în stare de aproape inconştienşă, a fost închis o săptămână într-o celulă izolată pentru a se repune pe picioare. Când a apărut din nou în lumea noastră, numai atunci am aflat adevărul. Şi îl invidiam că scăpase de Suceava lui Mănaru şi Voşniuc!!   În zilele următoare însă, primul-gardian îl evita în mod prudent.

Cazinca a avut influenţe nefaste pentru mulţi din camarazii noştri. Acolo între acei tragici pereţi mulţi dintre noi şi-au lăsat fâşii din sănătatea lor.

Urcând atunci în noapte drumul închisorii ignoram aceste detalii ale Sucevei pe care le vom descoperi cu timpul, din plin.
Coloana noastră pătrunde, în sfârşit, pe poarta grea ce s-a deschis cu lenevie. Eram deja înăuntru. Eram pensionarii închisorii Suceava. Aliniaţi pe un culoar obscur, luminat numai de nişte opaiţuri fumegânde ce desenau pe pereţi nişte stranii umbre jucătoare, aşteptam extenuaţi începerea formalităţilor de încarcerare.

Ni s-au scos lanţurile. Ce uşurare!  Majoritatea aveam glezna roasă până la sânge de veriga ce-o târâiam de trei zile după noi. Dar bucuria a fost de scurtă durată, căci pretextând ora târzie  -era mult după miezul nopţii-  percheziţia regulamentară nu se putea face. “Domnii gardieni” erau obosiţi.

A trebuit să ne dezbrăcăm, rămânând numai în cămaşă şi indispensabili, ni s-au ţintuit din nou fiarele la picioare  -nu ştiu de ce, căci eram între zidurile închisorii-  şi am fost conduşi, aşa dezbrăcaţi, într-o cameră comună. În forma aceasta Voşniuc îşi punea în practică ameninţările de pe drum. Nici unul dintre noi nu mai putea reacţiona.

Eram prea obosiţi pentru a schiţa cel mai mic gest de protest. Camera unde am fost aşezaţi avea un prici mare de-a lungul unui perete întreg, făcut din scânduri şi acoperit cu nişte rogojini. Drept învelitoare numai acoperişul, căci eram la ultimul etaj. Am pus rogojinile pe jos pe lespede şi ne-am aşezat fiecare cum am putut : în pat pe scândurile goale iar jos pe rogojinile îngheţate de răceala pietrei. Pe noi aveam doar cămaşa şi indispensabilii.

Frigul era groaznic. Prin numărul nostru căutam să-i atenuăm furia, strângându-ne unii în alţii. Nu puteam vorbi, căci strângeam fălcile pentru a împiedeca dansul nebun al dinţilor. Drept mâncare ni s-a adus la prânz un terci de mălai. Nu ne puteau oferi altceva deoarece, sosind târziu, nu eram băgaţi în porţie până în ziua următoare. Din bunăvoinţa domnului director însă  -aşa ne-a spus Voşniuc-  ni se preparase special acest suculent prânz.

Terciul nu era bun, avea miros de mucegai, dar reprezenta ceva cald în stomacurile noastre. De percheziţia lucrurilor şi definitivarea stării noastre în penitenciar, nici vorbă însă. Nu avea ordin . . .. nu aveau timp . . . Aşa ni se răspundea invariabil la întrebările noastre. Trei zile a durat starea aceasta.

Dezbrăcaţi, legaţi de picioare şi claie peste grămadă în camera aceea, făcea aceasta parte din opera de reeducare ce se încerca cu noi. Iar când, în sfârşit, ni s-a făcut percheziţia am rămas cu aproape nimic din aşa de puţinele noastre lucruri. O cămaşă în dungi reprezenta Garda de Fier. Un pulover de culoare verzuie sau chiar albastră reprezenta verdele legionar şi era confiscat.

O haină mototolită în careuri purta pe ea semnul fatidic pentru ei, iar batistele a căror dungi marginale se încrucişau la colţuri erau corpuri interzise. Majoritatea dintre noi purtam deja hainele vărgate ale deţinuţilor. L-am întrebat pe primul-gardian  -căci el conducea operaţia şi făcea recunoaşterea corpurilor delicte ale boarfelor noastre-  cum se explică că nu se confiscau şi aceste haine, deoarece purtau dungi mult mai pronunţate decât sărmanele noastre cămăşi?
    “Să nu mă-nveţi tu pă mine regulamentul închisorii”, fu răspunsul său.
În sfârşit ni s-au scos definitiv şi fiarele, ne-au făcut fişele de încarcerare cu amprentele digitale ale fiecăruia şi am fost repartizaţi pe diferite culoare. Unii au fost băgaţi în camere comune  -aveau condamnări uşoare-  iar alţii în celule individuale.

Celula noastră era tristă. La fel ca toate celulele din lume. Dar aceasta părea şi mai tristă încă. Patru paşi în lung, un pas şi jumătate în lat erau dimensiunile ei. Lespezile de piatră de pe jos pe care în fiecare dimineaţă trebuia să le ungem cu păcură  -aşa era regulamentul-  desprindeau un miros greu, ameţitor. Pereţii fumurii erau plini de inscripţii săpate în ei de toate generaţiile de deţinuţi care au trecut pe aici.

Multe inimi străpunse de suliţe, multe inscripţii plângăreţe şi multe pornografii deasemenea erau zgâriate pe aceşti pereţi. O uşă de fier, încuiată cu o cheie cât toate zilele ce atârna la brâul gardianului de secţie, o unea cu culoarul. Opusă uşii şi destul de sus pentru a nu avea acces la ea, străpungea zidul gros o fereastră cu zăbrele ruginite. Geamurile mate de murdărie fuseseră cândva vopsite cu alb.

De-a lungul unui perete zăcea, obosit de bătrâneţe, un pat de fier ce cândva fusese vopsit. Salteaua de paie ce de mult se transformase în pleavă, făcea nişte curioase protuberanţe destul de incomode când te întindeai pe ea. Mai exista şi o pătură aspră mai mică decât cele obişnuite, aşa că dacă încercai să-ţi acoperi pieptul se dezgoleau picioarele şi invers.

Singura formă acceptabilă de a te păzi contra frigului era să-ţi aduci genunchii la gură, căci numai aşa pătura penitenciarului realiza integral acoperirea corpului. În colţul de lângă uşă domnea hârdăul atât de temut de pudicitatea noilor condamnaţi. Şi nimic mai mult, căci în celulă nu aveai dreptul să ţii nimica. Vesela noastră particulară rămăsese la magazie împreună cu celelalte obiecte confiscate.

Se repartizau, atât la prânz cât şi seara, cele trebuincioase : o strachină de pământ şi o lingură de lemn, amândouă proprietatea închisorii. După întrebuinţarea lor se scoteau afară, se adunau de către ordonanţa de drept comun şi tot el le spăla. Apoi le repartiza din nou pe culoare lângă uşa fiecăruia, aşteptând întrebuinţarea următoare.

Acest sistem absurd, pe care nu-l mai întâlnisem la alte închisori pe unde am colindat, constituia un adevărat calvar pentru noi. Niciodată nu ştiai cine a mâncat înainte din strachina respectivă, mai ales că erau acolo şi destui deţinuţi de drept comun  -indivizi de toate categoriile- . Scârba cu care ne mâncam porţiile de ciorbă era permanentă. Noroc că mâncarea nefiind deloc grasă, spălatul strachinilor era uşurat.

Mai greu era cu lingurile de lemn, care purtau obraznic de evident urmele întrebuinţărilor anterioare. Soluţionasem însă repede şi problema aceasta. Pur şi simplu, nu le întrebuinţam. Ne sorbeam ciorba noastră direct din strachină ca pe un ceai, de care, de altfel, nu se diferea decât prin mirosul ei dezgustător.

Cărţi, hârtie sau creion nu se pomeneau acolo. Ţin minte că după câteva zile de la încarcerarea noastră, i-am cerut gardianului Biblia ce-mi fusese oprită la magazie cu lucrurile confiscate. S-a uitat la mine cu curiozitate, cum te uiţi la o fiinţă stranie, din altă lume. Părea speriat de îndrăzneala mea. Carte în celulă?  Asta nu se mai pomenise în Suceava. (Mult mai târziu, după plecarea lui Mănaru, mi-am putut recăpăta Biblia).

Aşa că ziua întreagă ne-o petreceam între aceşti strâmţi pereţi fără a putea face nimica care să ne sustragă atmosferei apăsătoare ce domnea înăuntru. Singurătatea căpăta astfel aspecte dureroase în celula Sucevei. Eram sculaţi cu regularitate la 4 şi jumătate – 5 dimineaţa pentru a ne lua porţia de terci nesărat, care constituia micul nostru dejun cotidian.

Se întindea lung după aceea aşteptarea mesei de prânz. Opt ore de aşteptare, cu stomacurile goale, cu gândurile goale, cu sensul existenţei noastre acolo mai gol încă de orice conţinut. Opt ore întregi plimbându-ne cu ochii pe pereţii înnegriţi şi goi, cu aceeaşi pată de cer posomorâtă ce se prelingea în celulă prin ochiul ferestrei deschise. Aceste opt ore erau tot atâtea eternităţi.

Ce greu trecea timpul la închisoarea din Suceava! Părea că se distreză nebunatic, trecând prin culoarele şi celulele noastre în ritmul unui melc somnoros. Singurele puncte de reper în jurul cărora ni se învârtea toată viaţa erau numai prânzul, plimbarea de o oră după masă (când nu era suprimată de capricioşii administraţiei închisorii) şi cina. Între ele se întindea chinuitor nimicul. Aşteptarea.

O lungă şi dureroasă aşteptare, fără conţinut, fără o ceva determinant. Nu puteam gusta din voluptatea ei, căci în Suceava ea nu avea obiect, nu se concretiza în nimic. Un nimic chinuitor, înăbuşitor. Fiecare fibră a cărnii, fiecare firişor plăpând al nervilor noştri se dispersau, se scufundau în acest nimic haotic.

Ne strivea, ne pierdeam în el. Noi înşine deveneam un nimic în care numai foamea noastră, numai durerile reumatismelor noastre, sau scărpinările noastre erau expresii tangibile de viaţă. Şi aceasta ceas după ceas, zi după zi, luni întregi.

Totuşi încercam să nu ne lăsăm copleşiţi, să dăm bătălia acestei atmosfere distrugătoare. Ore întregi ne refăceam viaţa din crâmpeie de amintiri. Luam câte o problemă şi încercam dezvoltarea ei logică, într-o imaginară convorbire cu noi înşine. În fiecare zi ne impuneam această disciplină mintală, ca un ultim remediu ce ne stătea la îndemână pentru a nu ne prăbuşi. Iar când nu ne puteam gândi, ne rugam.

Ne rugam de multe ori pe zi. De câte ori simţeam slăbindu-ne forţele, de câte ori simţeam gândurile încâlcindu-ni-se grotesc unele în altele, ne rugam. Rugăciunea ne făcea un mare bine. Se linişteau zbuciumările sufletului, ni se limpezeau iarăşi gândurile noastre.

Iar când nu ne mai puteam nici măcar ruga, căci erau zile când nervii noştri slăbiţi şi excitaţi nu ne mai permiteau nici cea mai  mică concentrare, ne plimbam prin celulă în sus şi-n jos, numărând paşii cu glas tare pentru a omorî ecoul lor trezit de lespezile de piatră, ecou ce ne irita şi mai mult nervii. Patru paşi în sus, patru paşi în jos.

De câte ori nu am ajuns cu numărătoarea lor la 10 şi 15.000 de paşi, făcuţi acolo în spaţiul de trei metri ai celulei mele. Când totul se învârtea în jurul nostru, cădeam pe paturi şi dacă adormeam ameţiţi câteva minute ni se părea o mare realizare.

De asemeni ne făcea un mare bine ora de plimbare regulamentră, când nu ni se anula din diferite considerente. Mişcându-ne în cerc, la doi metri distanţă unul de altul, ne umpleam plămânii de aerul curat al dealurilor sucevene, înşelam vigilenţa gardianului păzitor şi mai prin semne, mai prin şoapte abia perceptibile, schimbam impresii între noi, ne strecuram noutăţi aflate, ne încurajam reciproc.

Întâlnirile noasrtre, chiar aşa, tacite, ne provocau o relaxare generală a nervilor, o pace internă plăcută. Nu mai erai singur. Alături de tine alte fiinţe de care te lega aceleaşi idealuri, cu aceleaşi gânduri şi aceleaşi dăruiri sufereau aceleaşi lovituri infame pentru credinţa lor. Suferinţa noastră căpăta proporţii, se sublima, se proiecta în sus ca un grandios monument clădit zi de zi din trudele tuturor.

Nu mai eram singuri. Eram un tot, un tot organic pe care nu-l va putea distruge acea coaliţie a urii care zbiera frenetic şi hămesită în jurul nostru. Jocul pasiunilor lor mărunte nu se va putea realiza. Ei ne loveau infam, cu laşitate disperată, noi priveam rugul martirilor noştri, puneam temelie cu suferinţele proprii şi ne rugam lui Dumnezeu. Eram mai tari decât ei. Întotdeauna am fost mai tari decât ei.

Niciodată nu am simţit cu intensitatea cu care am simţit-o în Suceava, comunitatea de gânduri, de năzuinţe şi de destin a noastră, a tuturor legionarilor. Ne întorceam în celulele noastre liniştiţi. 
Acolo reluam lupta cu golul ce ne înconjura şi voia să ne distrugă. Rezistam. Trebuia să rezistăm. Aveam suficientă tensiune internă pentru a putea rezista.

Mănaru şi ai lui îşi dădeau seama de marele efect ce-l avea asupra noastră plimbarea regulamentară. De aceea încerca să o limiteze cât mai mult. Toate motivele erau speculate în acest sens. Îmi aduc aminte de un camarad căruia i se ţintui fereastra în cuie şi i s-a anulat total plimbarea. Motivul?  Cum de nu!

Fiind înjurat în mod murdar de un gardian i-a aruncat acestuia blidul cu ciorbă ce tocmai îl primise în cap. După sesiunea regulamentară de la Cazinca a fost aruncat în celula lui.  40 de zile a trăit acest om singur, între cei patru pereţi goi, fără să-şi poată aerisi camera, fără să-şi poată scutura pătura, fără să poată vedea pe nimeni, decât figura sinistră a călăului său.

A rezistat însă disperat încercărilor de anihilare. Când, după plecarea lui Mănaru, a fost scos afară, păşea printre noi tăcut, cu privirile pierdute. Nimeni nu a fost capabil să-l facă să vorbească în primele zile. Încet, încet îşi reveni însă şi ne povestea ce groaznice senzaţii de destrămare a fiinţei lui a simţit în tot acest timp.

În ceea ce priveşte alimentaţia, era şi ea specială, căci Mănaru imprimase amprenta specificului său în toate aspectele vieţii deţinuţilor din Suceava. Terciul de mălai, în care mălaiul se manifesta doar prin culoarea gălbuie ce-o dădea acelei ape călduţe şi prin gustul de mucegai ce nu-l părăsea niciodată, constituia masa de dimineaţă. Ciorba de toate zilele era cea de sfeclă. Ciorbă de sfeclă la prânz, ciorbă de sfeclă, seara.

Gustul ei nu excita deloc apetitul. Îmi amintesc de primele zile ale mele în Suveava când, cu toată foamea mea, cu toată grozava mea foame, mi-a fost imposibil să gust cel puţin faimoasa ciorbă de sfeclă. Mă limitam la boţul de mămăligă cenuşie şi cleioasă ce-ţi lăsa toată ziua un gust amărui în gură. Şi majoritatea camarazilor făceau ca mine.

A trebuit însă să-mi înfrâng scârba, căci nevoia unui aliment se făcea tot mai mult necesară. Sorbind pentru prima oară acea zeamă roşiatică am simţit o sudoare rece năpădindu-mi tot corpul. Această sudoare mi-a revenit regulat, de câte ori muiam buzele în ciorba de sfeclă din Suceava. De multe ori însă, fie că nu se găseau sfecle pe piaţă, fie că preţul lor nu se acomoda cu sărmana noastră alocaţie de deţinut politic, sfecla se înlocuia cu borhot.

În apropierea Sucevei se afla o mare fabrică de zahăr aşa că subministrarea acestui reziduu era asigurat permanent şi, probabil, la un preţ interesant pentru administraţie. Se fierbea borhotul puţin în apă, se adăuga puţină verdeaţă pe deasupra şi ciorba noastră era gata. În astfel de ocazii porcii tuturor gardienilor făceau banchet. De multe ori ciorba noastră se prepera nesărată, luând un gust şi mai îngrozitor.

Alte ori se prepara cu raţia întreită de sare, transformând nenorocita de ciorbă într-o saramură ce ne ardea buzele. Cum aceste accidente se întâmplau destul de des, intenţionalitatea era vădită. De două ori pe săptămână ni se schimba meniul : joia şi duminica. Joia se obişnuia o ciorbă de fasole sau cartofi, iar duminica de arpacaş cu carne.

În ce priveşte ciorba de joi, niciodată nu eram siguri de compoziţia ei. Ne distram de multe ori, încercând în timpul plimbării să descoperim compoziţia ciorbei noastre. Unii spuneau că a fost fasole, alţii susţineau că era de cartofi şi rare ori se ajungea la unitate de criterii. Faptul este uşor de explicat.

Mâncările se preparau cu raţii mult inferioare celor regulamentare  -şi în asta Mănaru nu prea făcea caz de regulament-  iar bucătarii, deţinuţi de drept comun, la împărţirea ciorbei în hârdaiele respective, ne scoteau nouă, deţinuţilor politici, zeama de deasupra iar restul îl trimiteau prietenilor lor. N-o făceau din rea credinţă. Îi rodea şi pe ei aceeaşi teribilă foame, foamea din Suceava.

Iar ciorba de duminică era un dezastru. Singura zi din săptămână când în programul alimentaţiei noastre ar fi trebuit să intre proteinele provenite din carne. De câte ori însă, eu personal cel puţin, am văzut ceva asemănător a carne prin farfuria mea, era aceasta sau o bucată de bojoc, sau de burtă, mai tare decât talpa, sau un osicior de care atârnau încă disperate câteva firişoare zdrenţăroase de carne.

Numai de două ori pe săptămână ni se dădea pâine. O pâinişoară cât un pumn de pitic. Dispărea cu o rapiditate de nălucă şi era singurul moment când simţeam o relativă satisfacere a apetitului nostru sălbatic. Restul zilelor ne mulţumeam cu mămăliga. Nu ştiu din ce era făcută însă avea o culoare tuciurie şi mult timp după terminarea mesei noastre o simţeam încă în stomacuri ca pe un bulgăre ce rezista digestiei.

Mâncam aşezaţi pe pat, cu mămăliga pe un genunchi şi strachina cu zeamă pe altul. Mâncam repede, ca într-o corvoadă obligatorie şi neplăcută de care vrei să scapi cât mai curând.
La toate acestea se mai adăugau şi mizeriile inerente unei închisori din România. În special ne descompunea lipsa totală de igienă. Gângănii nedorite, supărătoare, scârboase îşi făcuseră adevărate cuiburi pe corpurile noastre, iar numărul lor înspăimântător era în creştere progresivă.

Din orice parte a corpului, la orice oră din zi sau din noapte puteam scoate de pe noi specimene dezgustătoare şi bine crescute. Erau, împreună cu ploşniţele, singurele fiinţe care trăiau bine în închisoarea din Suceava. Le omoram mereu, dar nu le puteam răzbi. Toate măsurile pe care le lua administraţia închisorii era tundera părului, ungerea lui cu gaz şi găurirea pielii cu anti-tifice. Baie nu am făcut decât de două ori în tot timpul perioadei Mănaru, iar insecticidele erau lucruri necunoscute în Suceava.

Aşa s-a scurs viaţa noastră în acea închisoare până când,   într-o zi, am fost adunaţi toţi în curtea închisorii, unde Mănaru voia să ne vorbească. Ce mai voia oare omul acesta să ne mai spună?  Ne mai ţinuse câteva discursuri şi-i cunoşteam sloganele enervante. De data asta însă era ceva special. Era discursul de despărţire. Mănaru pleca din Suceava pentru a învenina viaţa altora în alte închisori.

Încercând să justifice viaţa grea împusă nouă prin ordinele primite de la Centru, aveam impresia că acest individ crud insinua un alibiu pentru o eventuală zi de mâine. Ne uitam cu scârbă la el. O scârbă imensă ca în faţa unei tărătoare pe care o simţi atingându-ţi pielea. Stăteam acolo, în faţa lui, ca nişte schelete pe care atârnau grotesc hainele vărgate de puşcărie.

Un front întreg de schelete din care numai ochii emanau sclipri de viaţă, iar el, această brută care ne adusese în această situaţie, impasibil şi laş, încerca să se justifice, să se scuze cu formula ordinelor primite. Când la sfârşitul discursului a încercat să-şi ia rămas bun, o tăcere profundă a fost răspunsul frontului nostru.

Cel ce a venit după Mănaru la direcţia închisorii era complet opusul celui ce a plecat. Şi-a dat seama numaidecât de situaţia noastră şi prima măsură pe care a luat-o a fost să ne lase toată ziua în curte, în aer curat, în bătaia soarelui. Ne găseam cu toţii într-o  stare de anemie pronunţată. Îmbunătăţi numaidecât mâncarea şi a ordonat o asistenţă medicală serioasă.

A permis corespondenţa cu familiile şi au început să sosească pachete cu alimente. Încet, încet am intrat  într-un fel de convalescenţă. Câţiva au fost trimişi repede la penitenciarul-spital din Braşov. În plămânii lor, experienţa Mănaru a lăsat urme dezastruoase.

Acest om, pentru care recunoştinţa noastră va fi permanentă, nu a rămas mult la direcţia penitenciarului din Suceava. Câteva luni mai târziu a fost transferat la altă închisoare numai de deţinuţi de drept comun. Colonelul Petrescu aflase de bunăvoinţa directorului faţă de suferinţele şi necesităţile noastre. Se zvonea că Voşniuc făcuse nenumărate denunţuri.

Dar eu nu mai eram la Suceava, căci într-o zi , înlănţuit din nou, împreună cu alţi camarazi străbăteam din nou Suceava, transferaţi la alte temniţe din ţară, spre alte experienţe pe care guvernul român le făcea cu noi, legionarii.

Aici sfârşeşte povestea Sucevei, acel “mormânt fără cruce”. Multor cititori li se va părea neverosimilă. Mie chiar, cu toate că trăită, mi se pare astăzi neverosimilă, mi se pare un coşmar. Şi totuşi e o frântură numai dintr-o mare realitate. 

Realitatea suferinţelor legionarilor în temniţele româneşti unde erau aruncaţi de administraţia ţării pentru a nu-i turbura guvernarea cu imperativele româneşti pe care le propunea Mişcarea Legionară.

Pentru mulţi dintre noi, pe lângă timpul pierdut acolo când puteam fi mai folositori neamului nostru ce se afla în război, a mai însemnat şi lăsarea de fâşii din sănătatea noastră pe culoarele înegrite ale acelei sinistre închisori.
Nicolae Roșca la Majadahonda


16 noiembrie, 2014

CRĂCIUNUL MEU



dedicat D-rei R. del Conte


Trei lumânări aprinse
             în fața-unei icoane
Cu ieslele sfințite
              De-un prunc din  Bethleem,
Trezesc cu pâlpâitul
             obiduite toane
Cari plâng al amintirii
              poeticul sublim.



În liniștea nopții,
          de taina înnăscută,
Se deapană-ngerească
          cântare prin eter,
Ce nașterea slăvește
           iubirei concepute
Să izbăvească lumea
          cu  falnicul mister.



Iubire, doar iubire,
               e slova ce perindă
Prin câte în tărie
              sunt aștrii sclipitori,
Iubire, sfântă vorbă
             ce aripa și-o-ntinde
și azi se întrupează
              în Pruncul ce adori!...



Eu ce mi-am dus podvoada
           durerilor din viață
Sub palida lumină
            a unor lumânări,
Stâlpită-mi stă acuma
             suflarea-ndurerată
În fața-acelei iesle
             din depărtare zări.



 Privind duios la Pruncul
                născut în sfânta noapte,
Trimis spre mântuire
                 de Tatăl Dumnezeu
Și cum, ca și la oameni,
                   durerile îl paște,
Mi-e silă de suspinul
                   desprins din pieptul meu.



Imaginea-i mă-ndeamnă
              spre căile-ncruncite
Ce-atația azi le calcă
               cu chinuri și plânsori,
Să văd cum dura-i soartă
             popoarelor sclavite
Ce n-au nici lumânarea
                 speranțelor din zori.



Mi-înclin atuncea fruntea
              să uit de pasul vieții,
Ce azi  mă copleșește
             în lungul meu surghiun,
Să-mi curme întristarea
              azi, când atâția sufăr,
Și ruga-mi pentru dânșii
             să fie-al meu Crăciun.

                            de Aron Cotruș

                Decembrie 25.1956


================================================
================================================================
================================================



DRUMURILE DOMNULUI


Doar fără de căpătui,
cu chei grele să-mi încui
pentru veacul veacului
drumurile domnului...


Lin se șterge ca de-un nor
peste fața tuturor...


               Carmel, California. 1956



 Poezii de Aron Cotruș


30 octombrie, 2014

Mort în viață



În Annam este obiceiul ca bătrânii, îndată ce-și simt sfârșitul, să dea un banchet funerar familiei, ca și cum ar fi murit deja.

În cazul când bătrânului își revine și continuă să trăiască, e considerat, din punct de vedere juridic și social mort.

Soția lui e văduvă, copiii lui sunt orfani; nu poate lua parte la ritualuri, decât în măsura în care morții sunt acceptați să fie prezenți, în anumite ceremonii.
În caz că bătrânul scapă cu viață, el este juridic mort.
Deși trupul lui continuă să viețuiască, omul acela nu mai aparține lumii noastre. Din punct de vedere spiritual, el este un mort.
 

de Mircea Eliade

Fragmentarium - 1939



 ======================================================
 ===================================================================
 ======================================================

 

31 mai, 2014

NOTE ȘI COMENTARII DESPRE MIȘCAREA LEGIONARĂ


Pentru toți revoluționarii naționali europeni cauza Gărzii de Fier e o readucere aminte ca popoarele din Apusul și Răsăritul Europei sunt frați. 

 Exemplul Gărzii de Fier ne ajută să putem îndura și să rezistăm. Sarcina noastră revoluționară poate fi împlinită numai prin reînvierea crezului legionar. Martirii Gărzii de Fier au demonstrat generațiilor care s-au succedat că prigonirea poate să întârzie revoluția noastră, dar nu o poate distruge".


Bob Eccles / Michael Walker
Extras din "Cuvânt înainte" a cărții "Legion" (Legiunea), publicată de "Rising Press" în conlucrare cu "Naționalist Books", BCM Kursaal, Anglia.


Prefață

- Critica revoluției naționale -


 Prefata preluată din cartea "Legion" (Legiunea), o traducere în engleza a manualului "Carticica Sefului de Cuib", de Corneliu Z. Codreanu, apărută în "Rising Press" în conlucrare cu "Nationalist Books", BCM Kursaal. Anglia



In Noembrie 1938 Corneliu Codreanu și 13 adepți ai săi au fost executați de poliția românească în Pădurea Tâncăbești. Guvernul României a adus conflictul său cu Codreanu la un final criminal.

   
Începând de atunci Garda de Fier, care a luptat cu îndârjire împotriva corupției și a desintegrarii naționale, a cunoscut numai prigoana și moarte, dar tot de atunci exemplul Gărzii de Fier a inspirat miile de naționaliști europeni. 

Exemplul lor a fost cel de puritate și de credință, singurul etalon al adevăratei măreții. O mișcare care niciodată n-a ajuns la putere, dar care totuși a entuziasmat mișcarile naționaliste europene de dupa război. Cartea aceasta, "Legiunea", ne demonstrează cum este realizabil acest lucru.
 

Punctul central al operei lui Codreanu este "cuibul", pe care el l-a vazut ca miezul mișcării sale. "Cuibul" conține modelul unei întregi organizații revoluționare. Fiecare militant are o funcțiune în acea organizație. Cuibul este punctul de plecare pentru dezvoltare și educație interioară, mai presus de toate o idee dinamică a responsabilității, ceea ce este de importantă vitală astăzi. 

Garda de Fier a deschis noi căi pentru îmbunătățirea tehnică și politică, mai mult decât oricare alta mișcare, ea reprezintă pentru revoluționarii naționaliști un punct de referință politică și spirituală. Legionarul reprezintă între cer și pământ (between earth and sky) aristocrația viitoare a țării sale și altruismul sau gata de sacrificiul suprem pentru cauza neamului.

Din punct de vedere spiritual, mișcarea poate fi considerată ca fiind puternic creștină, dar totuși nu ofera semne de pacifism amoral și de egalitarism , specific în buna măsură creștinismului. Observatorul superficial ar putea obiecta ca ar exista o contradicție între comportamentul legionarului și evlavia sa (exemplu, nu întoarce niciodata și obrazul celălalt), creștinismul însa include și o tradiție ne-pacifistă. 


Neo-pagânii și agnosticii, a căror concepție despre lume este spirituală și morala, posedași un puternic simt al obârșiei, o dragoste de familie și neam, în scurt, un sentiment al apartenenței; amintirea eroismului din trecut și dorința prezentă de sacrificiu eroic sunt calități care pot fi găsite atât la creștini cât si la ne-creștini.

Numai un materialist sclav al profitului sau unul hipnotizat de artificiile tehnicii nu poate găsi nicio cale de a se identifica cu mișcarea lui Codreanu.
 

Noi am ajuns la o cumpănă în naționalismul european. Politicieni și partide gata de orice compromis dispar fără ca cineva să verse o lacrimă pentru ele în timp ce idealul Gărzii de Fier ramâne și inspiră fiecare generație, un punct de referintă pentru acei care vor mai degrabă să construiască decât să distrugă, a caror destin este profilat mai mult de o dragoste nobilă decât de ură. Codreanu, "Căpitanul pe-un cal alb", a devenit pentru masele țărănești trimisul Arhanghelului Mihail. 

El este o sinteza al aspirațiilor neamului, al sentimentului de origine eroică și a tânjirii după o demnitate națională. Codreanu și legionarii săi au apărut ca fiind omul nou ce va să vină, ei au arătat dragoste pentru neamul lor într'un mod practic, prin a repara poduri, a clădi case și raspunzând nevoilor urgente ale comunitații naționale. Garda de Fier a făcut aceste lucruri numai din dragoste și nu pentru a câstiga voturi sau popularitate.
 

Ea fost naționalistă, dar naționalismul Gărzii de Fier transcende barierele șovinismului secolului al XIX-lea și întinde o mână prietenească tuturor popoarelor în zbatere.

Mota și Marin, doi legionari de frunte au luptat în Spania în fruntea unei unități legionare alături de falangiștii lui José Antonio și împotriva internaționalismului marxist. Ei au căzut în lupta în împlinirea unei misiuni supra-naționale, martiri ai unei cauze europene.
 

Opera lui Codreanu și cântecele legionare sunt larg cunoscute, în deosebi în Spania, Franța și Italia. In Italia organizația politică 
"A treia poziție" (Terza posizione), este bazată chiar și structural pe modelul legionar al cuibului (celula combativă) și legiunea (elita cadrelor revoluționare) și în mod consistent au practicat mesajul legionar lucrând cot la cot cu poporul pentru construirea unei națiuni noi și mai bune si luându-se la întrecere cu Garda de Fier chiar și în demnitate în condiții de prigoana. 

In Anglia, actualul avans al cauzei revoluției naționale a deschis porțile pentru creșterea idealului legionar, un ideal capabil să rezolve animozitățile de clasa facând apel la cei mai buni din fiecare. Elita legionară transcende conflictelor de clasa și de partide.

Numai activitate politică nu-i suficientă pentru a realiza schimbări radicale și ațâțarea exemplului unei atitudini spirituale și morale fără compromis într-o lume în plina desintegrare. 


Sub regimurile parlamentare europene, unde prigoana politică a pus la îndoiala chiar existența legală a organizațiilor revoluționare naționale și unde dreptul la reacțiune atinge succese electorale, exemplu legionarilor este unul de fidelitate la un ideal în mijlocul unei ipocrizii, compromisuri, lașitate, reacțiune și confuzie. 
In aria Europei dominată de Soviete inspirația Gărzii de Fier este o chemare la arme. 

Pentru toate revoluțiile naționale europene cauza Gărzii de Fier este o readucere aminte ca popoarele Europei de "Apus" și de "Răsărit" sunt "frați". Exemplul Gărzii Fier ne ajută să înduram și să persistam. Sarcina noastră revoluționară poate fi împlinită numai prin reînvierea crezului legionar. 

Martirii Gărzii de Fier au demonstrat generațiilor care s-au succedat că prigoana poate să întârzie revoluția noastră. dar ea nu o poate distruge."

 Bob Eccles / Michael Walker

sursa:
 Pagina României Naționaliste - LIBERTATEA - Centrul de Documentare Legionara
===========================================================
=======================================================================
===========================================================

 




















HORIA SIMA


26 martie, 2014

CINE E ROMÂN


Am observat adeseori în exil, în cursul confruntărilor de opinii între diverși pribegi, cum, unii autori, nemaiavând alte argumente pentru a-și combate adversarul, se leagă de originea etnica a celui în cauza, azvârlindu-i în fata acuzația ca ar fi străin.

Nimic mai greșit și mai lipsit de fundament real. Acei ce se servesc de astfel de argumente, mai întâi trebuie sa știe de e o națiune, caci dela aceasta entitate trebuie sa pornim ca sa distingem pe un străin de un român.

Națiunea este în primul rând o realitate spirituala. Are un suflet colectiv, un suflet național, și numai cine simte văpaia lui poate fi sigur ca e român. Aceasta întrepătrundere între individ și neam se realizează pe cai misterioase, care nu sunt accesibile din afara eului sau.

Cine e român, traeste într'o stare de tensiune și de suferință permanenta pentru soarta neamului său, pe care Corneliu Codreanu o definește ca o stare de "mistica națională".

Dat fiind caracterul supranatural al unui neam, in componenta lui fizica pot sa participe tot felul de etnii. Fragmente de popoare se pot contopi în albia străveche a unui popor. Deci, pot exista români coborâtori direcți din trunchiul daco-roman, după cum pot exista români de data mai recenta, care s'au desprins din alte neamuri și s'au așezat în mijlocul nostru. Limitele unui neam sunt determinate de strălucirea spiritualității lui. Sufletul unei națiuni se extinde în spațiu și în timp pană unde îi îngăduie forța lui creatoare.

Si atunci care e criteriul obiectiv după care putem distinge pe un român de un neromân? Nu e recenta lui încorporare în națiune, declarând pe unul grec, pe altul rus, pe altul ucrainian, pe altul polonez, pe altul bulgar, pe altul sârb, ungur, etc., ci gradul în care se reflecta în existenta lui ethosul național. 

Acest ethos nu poate fi definit. E ceva trăit. Aparține insondabilului persoanei umane. Ești român nu pentru ca vrei, nu pentru ca ai luat aceasta decizie, nu pentru ca ai făcut un act de adeziune la comunitatea româneasca sau ai cartea de cetățenie, ci pentru ca o pornire interioara îti spune ca aici e locul tău, în mijlocul românilor. Exista o naștere individuala, dar exista și o naștere națională, momentul în care simți cum pătrund în tine duioșiile și mândria de a fi Român.

Acest proces e înlesnit si oarecum natural când cineva se trage din mosi-stramosi autohtoni. Dar nu e un indiciu exclusivist. Tot asa de bine un străin poate sa simtă vraja românismului și sa devina un exemplar superb al neamului nostru.

Când judecam conduita unui individ, trebuie sa ne referim permanent la acest criteriu infailibil, al ethosului național. Trebuie sa cercetam cum îl reflecta și cum îl servește acel individ? Actele lui, sunt inspirate de ethosul național și sunt în concordanta cu indicațiile lui. 

Sfera vieții unui român în carne și oase emana din sfera vieții lui spirituale? Daca constatam ca un individ, indiferent de presupusa lui origine etnica, corespunde acestei imagini spirituale a românismului, el e român. Si invers, dacă un român, presupus de sânge, își reneagă structura interioara și servește altar concepții de viata, nu mai e român.

Ajungem, evident, la situații paradoxale. Un Ionescu un Popescu, etc., în vinele căruia nu curge de 2000 de ani nicio picătură de sânge străin, poate aluneca în sfera altor arii de spiritualitate, mergând chiar pana a se asocia cu inamicii propriului său neam. In timp ce un Polihroniade, care nu poseda aceasta ireproșabilă descendenta daco-romanã, paste urca pe cele mai înalte culmi ale românismului.

Ne aducem aminte ce campanie s'a dus contra Căpitanului, în prigoana din 1938, ca ar fi de origine străină, deoarece tatăl lui s'ar fi numit Zelinski. Nu știu în ce măsură e adevărată aceasta informație, dar e un lucru bine știut ca în Bucovina administrația austriaca a schimbat numele românilor, adăugându-le câte un ski sau iuc la urma, pentru a înlesni asimilarea lor cu rutenii. Avem atâția camarazi cari poarta nume cu sufixe străine, când în realitate ei sunt români de cea mai veche spiță.

Dar e suficient sa contemplam opera Căpitanului, ca sa ne dăm seama de infamia unei atari acuzații. Corneliu Codreanu nu numai cã e întemeietor de mișcare, dar a interpretat ca nimeni altul în istorie și cultura ethosul național. Singurul gânditor ce-l poate egala este Mihail Eminescu.

In timpul aceleiași prigoane, Armand Călinescu se îndeletnicea cu cercetarea "originei etnice" a căpeteniilor legionare destinate sa fie suprimate. Dupa ancheta lui, erau putini români adevărați printre ei. Majoritatea erau polonezi, greci, unguri, bulgari, etc. Părea cã toate viiturile din România și-au dat întâlnire în mișcare și asa se explica "crimele" săvârșite și caracterul ei "anarhic". Iata cine voia sa conducă România!

De ceealaltă parte a baricadei, erau apărătorii Statului, românii de cea mai veche obârșie! Nu ne ocupăm acum dacă un Bengliu, un Gherovici, un Armand Călinescu, un Gabriel Marinescu, un Argeșeanu și alți cãlãi ai generației noastre aveau certificate de nobleta rasială. 
Dar e suficient sa-i judecam după faptele lor, ca sa ne dam seama cã nu erau români. Niciodată niște români adevărați n'ar fi săvârșit faptele lor, nimicind floarea unei generații. Tocmai românismul lor interior, dacă l-ar fi avut, i-ar fi oprit dela aceasta grozăvie. Dar ei nu mai trăiau pe traiectoria neamului și, în consecința, nu mai simțeau nicio repulsie pentru rolul odios ce li s'a încredințat de camarilă.

Nici în Antonescu nu vibra ethosul național, deși el mereu se lauda cu românismul sãu imaculat. De ar fi trăit pe coordonatele neamului, n'ar fi pornit războiul cu închisorile pline de tineret și nu și-ar fi legat numele de Sărata. Lipsit de călăuza ethosului național, și-a anulat propria lui opera și a târât și tara în nenorocire. Ii lipsea criteriul fundamental ca sa distingă între prieteni și dușmani și sa vadă clar câmpul de bătălie.

Autorii actului dela 23 August au suferit, cel puțin în acel moment tragic, o eclipsa de românism. Nu poți să-ți cauți salvarea la cei mai mari inamici ai națiunii române. E un lucru de neconceput nu la un român de talia lui Maniu sau Brătianu, ci la orice om din popor. 

Ethosul național privea, de undeva dintr'un ungher ascuns al sufletului lor, la fapta lor nesocotita. Mai târziu și-au dat seama de eroare, când nu mai dispuneau de mijloace ca sã o îndrepte.

De 35 de ani, poporul român zace în robia comunista. Sa nu ne miram ce s'a întâmplat cu el. E in natura comunismului sa chinuie pe oameni. Comunismul e o proectie satanica în lume, iar Satana nu are alta placere mai mare decât sa dărâme tot ce-i sta în cale: cetăți, popoare, civilizații.
Guvernanții actuali nu sunt români, deși poarta nume românești si par sa fie -unii cel puțin- de origine româneasca neaose. Ei s'au rupt de ethosul national și servesc unei concepții de viata ostile aspirațiilor neamului nostru. Ei lupta ca sa stingă în neam si cele din urma vibrații de românism. Se mai păstrează numele patriei noastre, dar substanța națională e atacata cu ferocitate.

Si acuma sa ne întoarcem spre exil. Toti pribegii care colaborează cu regimul din tara, nu mai sunt români în sensul autentic al cuvântului. Ethosul lor național s'a alterat. 

Altminteri e inexplicabil cum de nu simt oroarea de a sta alături de cei mai mari asupritori ai neamului nostru. Sunt suflete stinse, golite de seva națională, și ca atare insensibile la drama națiunii.

Cei ce se proclama români și continua sa creadă în destinele neamului, sa nu judece pe alții cu argumentul originii lor, ci sa se orienteze după faptele lor, după reflexele personalității lor. Sunt aceste fapte în conformitate cu exigentele ethosului național, acei indivizi sunt români indiferent cât de mult sau de puțin sânge românesc curge în vinele lor.

Trebuie sa privim cu infinita simpatie la acei pribegi, care deși n'au fost înrădăcinați de secole pe plaiurile noastre, stau alături de noi în aceste ceasuri grele. Iar românii ce se considera descendenți puri ai daco-romanilor sa facă bine sa onoreze ei în primul rând nobila lor origină. Sa stea ei în fruntea sacrificiilor pentru neam. 

Sa nu devina ei pleava exilului, oameni de nimica, secături; sa nu-și vândă ei conștiința nu numai pentru un blid de linte, ci pentru toate comorile pământului. Sa se lepede ei mai întâiu de complexul iobagului în fata străinilor și sa stea ei mândri și neînfricați în tranșeele românismului.


 
de Horia Sima






TARA ȘI EXILUL - CURIERUL INFORMATIV AL MIȘCĂRII 
LEGIONARE

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A'   MADRID-16
Deposito Legal - M.3655 - 1965 - OFICINA AUXILIAR - Montera, 20
Anul XVI, Nr. 9-10, Iulie-August 1980 

sursa:
http://www.miscarea.net/tara-si-exilul.htm