FĂRĂ ȚARĂ
Mi-i inima poemul fără țară,
Iar mintea, vântul bântuit de dor;
Doar pribegia, cu fereastra ’n seară,
Îme țese din tăceri și lacrimi, spor
Drept libertate, m ’au strivit zăvoare.
Răsplată jertfei, ură și prigoane.
Și tinerețea, vifor greu de soare,
Îmi face semn din umbre de icoane.
Mă pasc meridianele străine.
Cum bivolii, în secetă şi foame,
Se ’nsângeră, mușcând un mărăcine.
În suflet, clipa stă să se distrame...
Mă ’ngroapa vestul, grohăind minciună.
Din neam şi lege, mi-au făcut suplicii.
Așa cum ne-au ucis în Patria străbună.
Hienele din târguri, veneticii...
Pribeag, de lacrimi mi-am umplut ulciorul,
Precum în basmul mamei Lăcrimuş.
Azi, când mă răfuiesc cu vânzătorul,
Mi-i gura cetluită de căluș.
Si de ’ngenunchi pe drum, strivit de cruce,
Urcând Rarăul vrerii românești,
E că sub crucea jertfelor străluce
Un neam și-o țară mare, ca ’n povești...
Mi-a fost să-mi știu în alt tărâm comoara.
Aici am fost al doinelor : stingher...
Vrea Dumnezeu ca să ne pierdem țara
Şi s ’o găsim, mai scumpă, lângă cer...
EDITURA REVISTEI DRUM
ÎN MAREA ŞI’N
MORMINTELE DIN NOI
MADRID 1967