31 decembrie, 2011

De Anul Nou – La Mulţi Ani Tuturor Românilor!

Cuvântarea rostită la Radio în noaptea de Anul Nou 1941 de către d. Horia Sima, vice-preşedintele Consiliului de miniştri şi Comandant al Mişcării Legionare

Anul Nou - Adaptare grafică de Mac Constantinescu după un manuscris din veacul al XVII-lea (ziarul "Cuvântul" - Număr special de Anul Nou, Anul XVIII, Serie Nouă, Nr. 78, Miercuri 1 Ianuarie 1941)



 LEGIONARI,


Un an nou se deschide la orizont.
Il întâmpinăm cu aceiaşi încredere nestrămutată în viitorul patriei noastre şi cu aceiaşi voinţă neînduplecată de a sfărâma toate împotrivirile.
Anul care s’a încheiat ne-a adus biruinţa legionară. In ceasul din urmă, când toate nădejdile păreau spulberate, neamul românesc a fost mântuit dela prăbuşire şi distrugere prin jertfa de sânge a luptătorilor dela 3 Septembrie şi prin intervenţia hotărîtoare a generalului Antonescu, într’un moment crucial al istoriei noastre.
O lume veche, clădită pe nedreptate a dispărut sub apăsarea păcatelor ei, iar forţele din adânc ale poporului nostru au putut sa isbucnească la lumină.
Cuvântul Căpitanului s’a împlinit: cei ce au căzut dintre voi vor avea nume şi morminte de eroi, iar cei ce ne-au ucis vor purta nume de trădatori din veac în veac.
Anul care ne asteaptă se ridică în faţa noastră cu răspunderea şi greutatea a 2000 de ani de istorie românească. Este anul Erei Legionare. Niciodată spiritul nostru de sacrificiu n’a avut hotar mai deschis şi viziune mai cuprinzătoare.
Un neam clădeşte şi se realizează pe măsura dimensiunilor lui sufletești. Răspunzând la această chemare, veche cât trecutul nostru inegalat, vom desmorţi toate puterile neamului, ferecate până acum de prigonitori, şi le vom asvârli în luptă cu însufleţirea şi vitejia marilor ofensive.
Adversarii au urmărit totdeauna distrugerea noastră. Astăzi am biruit şi nu suntem singuri. Avem prietenii indestructibile. Ne-am încadrat în sistemul de alianţe al marilor puteri naţionaliste din lume, așa cum a prevăzut şi a voit Căpitanul…
La închiderea acestui mare an legionar, rugăm pe Dumnezeu să dea putere şi sănătate Românilor de pretutindeni.
Iar voi, Legionari, fiți la datorie. Privirea și dragostea mea vă îmbrățișează pe toți.

Trăiască Regele Mihai I-iu!
Trăiască Generalul Antonescu, Conducătorul Statului!
Trăiască Armata Română!
Trăiască România Legionară!
1 Ianuarie 1941

Horia SIMA



(fragment, ziarul “Cuvântul” – Număr special de Anul Nou, Anul XVIII, Serie Nouă, Nr. 78, Miercuri 1 Ianuarie 1941)





IN MEMORIAM - HORIA SIMA from Arhanghelul Mihail on Vimeo.



HORIA SIMA: NEAM SI LEGIUNE from Arhanghelul Mihail on Vimeo.



21 decembrie, 2011

NICOLAE ROSCA: SĂRATA

Comandantul legionar Nicolae Roşca, a cărui lungă existentă în exilul spaniol s-a identificat de la bun început cu implicarea sa alături de Horia Sima pe întregul front al luptei legionare.



   
            
         Biblioteca Documentară "Generația Nouă", Madrid, 1978



CUVÂNT ÎNAINTE



Incă nu s'a scris nimic despre Sărata. Aşa cum asupra atâtor alte momente grele din viata Legiunii Arhanghelul Mihail, despre nedreptătile şi chinurile la care au fost supuşi militantii acestei organizaţii politice româneşti, in frunte cu intemeietorul ei, Corneliu Zelea Codreanu, ne-au rămas relatări şi mărturii, majoritatea aşternute «in fuga condeiului, depe câmpul de luptă, in mijlocul atacurilor», o profundă tăcere domneşte peste ultimul episod al sângeroasei prigoane antonesciene: Batalioanele de reabilitare dela Sărata.

O explicaţie a acestei lipse din publicistica legionară nu este greu de găsit.
Dela Sărata, unde pătura politicianistă română, crudă şi  inconştientă, ascunsă in umbra lui Antonescu, săvârşeşte ultimul său masacru contra legionarilor, puţin inainte ca ea insăşi să fie exterminată de tavălugul comunist, nu s'a mai salvat aproape nimeni ca să povestească.
Puţinii legionari care au supravietuit Săratei -şi asta datorită numai faptului că sfârşitul tragic al războiului nostru la o dată neprevăzută a dejucat planul trasat de dușmanii Legiunii au fost înghititi şi ei de marea tăcere care s'a aşternut peste tara noasastră de când a căzut pradă in ghiarele comuniştilor.
 Căci dacă nu au murit prin închisori sau prin lagărele de muncă fortată, cu care comuniştii au presărat fata chinuită a României, ei au fost puşi in imposibilitate de a spune ceva.
Căci cine, in afară de spălăteii şi de fătii guvernului comunist, cu versiunile lor comandate, înveninate şi tergiversate, mai poate scrie ceva acolo?
Cine poate impărtăşi astăzi, noilor generatii româneşti, ceva din experienta trecutului, unde fără îndoială, existenta LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL, înalta trăire şi apriga ei luptă anticomunistă pentru salvarea poporului nostru, ocupă un loc de frunte? Cine poate depăși astăzi, în România încătușată şi umilită, graniţele trasate ale adevărului lor istoric, «adevărului comunist?».





Sărata, cu batalioanele ei de «reabilitare», formulă cinică prin care legionarii sunt azvârliti pe front in condiţii câinoase, umilitoare şi deadreptul neeficiente pentru mersul războiului, a însemnat un capitol sângeros înscris in activul de suferintă al Gărzii de Fier.
Acolo se nimicesc stupid sute şi sute de oameni cari făceau parte din pătura intelectuală cea mai aleasă a tării noastre.
Medici, avocaţi, ingineri, asistenti universitari, ofiteri de diferite gradaţii şi foarte multi studenti, îşi pierd viaţa in batalioanele din Sărata, vărsând sângele lor generos pentru idealul ce-i însufletea.

S'ar putea spune că dramatizăm lucrurile, că a muri pe front este un fapt curent legat de insăşi esenta războilui, o lege inexorabilă a acestuia şi că legionarii n'au făcut altceva decât să o urmeze şi ei din momentul ce au păşit in prima linie a bătăliei.
Desigur că in războiu este uşor să te întâlneşti cu moartea. Toti luptătorii cunosc acest risc pe care-l acceptă cu o linişte mai mult sau mai putin profundă, ce depinde de gradul lor de educatie morală şi naţională, de vitejia lor şi, mai ales, de capacitatea idealului ce-i mână in luptă.
Ei mai ştiu însă şi asta linişteşte instinctul de conservare al individului şi-i face viata mai putin încordată pe front, că această intâlnire cu moartea este numai o probabilitate, aşa cum probabilitate este, (la un grad mult mai accentuat), să nu dai ochii cu ea.
Moartea este numai un risc acceptat de orice individ bine născut, când Patria lui este primejduita de un duşman exterior. Niciun luptător nu are certitudinea absolută că merge la o moarte sigură.
 Ba din contră, din momentul in care se păşeşte pe front, se aprinde şi pâlpâie necontenit, in sufletul fîecăruia, o candelă a speranţei.
Fiecare crede că va supravieţui incleştării ce s'a abătut asupra vietii sale si-si va înoda iarăşi firul existentei paşnice, când războiul va lua sfârşit. Această încredere in steaua sa, întinde un voal omenesc de sperantă şi de optimism peste mizeriile şi durerile tranşeii.

Nu aceasta era situatia legionarilor din batalioanele Sărata. Pentru ei nu mai exista riscul vietii.
Mai devreme sau mai târziu ei trebuiau să cadă. Dacă nu astăzi mâine. Dacă nu mâine, poimâine. Şi dacă nici poimâine, apăi desigur in altă zi următoare.
Destinul lor fusese determinat deja de guvernantii tării şi implinirea lui era numai o chestiune de timp.
 Singura lor alternativă era disparitia, pentrucă «reabilitarea» ce li se oferea era numai cu caracter post-mortem.
 Până atunci, ei ştiau că vor fi băgaţi in luptele cele mai crâncene, in punctele cele mai vulnerabile şi disperate ale frontului, odată, de două ori, de nenumărate ori, până când anihilarea lor fizică se va consuma.
Carnea lor nu mai avea nicio valoare in bursa vietii, căci pe front nu erau aduşi pentru a-si depune entuziasmul lor, sfortarea lor, la salvarea poporului din care făceau parte, ci pur şi simplu pentru a fi suprimați. Sărata era numai o ghilotină. ridicată in calea tineretului nationalist şi anticomunist al României.


Ultima perioadă a existentei lor pe pământ s'a scurs astfel într'o tensiune continuă, într-o teribilă așteptare a umbrei morții, pe care legionarii din Sărata au înfruntat-o cu bărbăție, cu liniște, cu conștiința clară că destinul lor se împlinea pe aceiași linie dramatică pe care fusese împinsă Mișcarea Legionară încă din primul moment al înființării ei, de către cohortele de dușmani ce-i doreau distrugerea.



A trecut mai bine de un sfert de veac dela episodul Sărata. Scriem aceste rânduri fără a avea la indemănâ niciun fel de insemnări. Lupta era prea aprigă atunci şi supravietuirea lipsită de orice perspectivă, pentru a ne fi permis răgazul reculegerei, al interpretării şi marcării evenimentelor in care eram angajati.
Deaceea bazăm această relatare numai pe amintiri.
 Fără îndoială că multe din aspectele Săratei s'au şters din aceste amintiri.
Altele s'au prezentat la apel intr'o formă prea vagă, încât am preferat să trecem peste ele pentru a nu răni adevărul. In ciuda tuturor acestor mărginiri insă, am incercat să redăm cât mai fidel semnificatia, atmosfera si ratiunea de a fi a acelei patetice Sărata, atât de indepărtată in timp, dar atât de vie in noi toti, prin imensele goluri ce le-a provocat Mişcării Legionare.
O infătişem asa cum am cunoscut-o, cum am simţit-o, cum ne-a fost impusă, cu toate nedreptătile ei, cu toate durerile, cu toată revolta ce fierbea in noi contra tuturor acelora ce ne asvârliseră in acea hazna umană, ca pe o materie fără valoare, netrebuincioasă societății romaneşti, toamai intr'un moment tragic pentru istoria noastră, când aportul pozitiv al tuturor Românilor era decisiv pentru supraviețuirea lor.


Inchinăm aceste rânduri tuturor camarazilor noștri care au luat parte și au căzut eroic în războiul contra năvălitorului din răsărit, încadrați în acele blestemate abatoare umane, care erau batalioanele dela Sărata, singurul loc pe care l-au putut găsi guvernanții noştrii de atunci, orbiți de invidii, arși de patimi și incapabili de a înțelege marea primejdie ce ne amenința, pentru generația de luptători anticomuniști, ridicată și oțelită de geniul creator al Căpitanului.

I. AȘEZAREA

Batalioanele dela Sărata au fost infiinţate putin după începutul războiului nostru contra Rusiei Sovietice, adică pela sfârşitul anului 1941. Ele nu ajung pe front insă, decât la inceputul anului 1942, când se termină cu organizarea, cu dotarea şi cu instructia primelor unităti. Le găsim apoi permanent pe linia de bătaie, mereu decimate şi mereu refăcute, până la sfârşitul războiului.

Sărata este un sat aşezat pe câmpia din sudul Barsarabiei, in Bugeac, Asezarea localitãtii Sãrata, sudul Basarabieicam la 50 de kilometri depărtare de Cetatea Albă.
 Este udat de râul Sărata, dela care îşi trage şi numele, unul din afluentii Cogâlnicului.
 Aici se găsea centrul de organizare şi de administratie al aşa numitelor «batalioane de reabilitare» şi cu toate că acestea erau răsfirate, in scurta perioadă a organizării şi instrucţiei lor, prin diferite alte sate din împrejurimi, cum au fost Arciz, Tepliţa, etc., toate au luat numele centrului şi au rămas cunoscute sub numele de Batalioanele dela Sărata.


                                 Sărata școala germană

Toate aceste localități erau foste sate de coloniști germani, aduşi şi aşezati aici incă dela jumătatea secolului al XIX-lea, in timpul primei răpiri a Basarabiei de către Ruşi.
Impământenirea lor pe aceste meleaguri româneşti făcea parte din vasta politică de deznaţionalizare şi de alterare a realităt.ilor etnice ale acestei provincii, pusă in practică de respectivele guverne ruseşti, exact la fel cum se intâmplă, şi astăzi sub ochii noştrii şi ai intregei lumi civilizate, dar indiferentă şi egoistă, in aşa numitul secol al libertătii si al demnitătii omului.
Intre multele dovezi istorice ce există asupra acestei probleme, iată ce scrie bunăoară prin 1908 N. N. Durnovo, om politic al Rusiei Tariste : «In curgerea unui secol mii şi mii de hectare de pământ s'au dat Ruşilor, Bulgarilor şi coloniştilor germani, cu singurul scop de a sili pe Moldovenii autohtoni in această tară, de a părăsi pământul lor de baştină».

După a doua răpire a Basarabiei, care s'a consumat in anul 1940, ca o consecinţă a pactului Ribentrop-Molotov şi a enormelor greşeli de politica externă pe care le săvârşeşte România intre cele două războaie mondiale, Hitler retrage spre vest populatia germană, o aşează pe teritoriul Reich-ului şi o scapă in felul acesta de «raiul bolşevic». Scoala germana din Sarata (anii '30)Ruşii nu mai avuseseră timp să le recolonizeze, cu populatii aduse din fundul stepelor lor, aşa cum o vor face-o după aceea, după 1944, din cauza declanşării războiului nostru de eliberare, care incepe, după cum se stie, la 22 Iunie 1941.

Aşadar la intrarea trupelor noastre in Basarabia, aceste sate erau aproape in intregime nelocuite.
Numai câteva familii de Români nevoiaşi se aciuiseră pe acolo de puţin timp şi-şi câştigau existenta, fie din micile negustorii pe care le practicau cu  ostaşii batalioanelor, fie din putină agricultură sau vinărit.
In jurul satelor se intindea până unde vedeai cu ochii, într'un orizont limpede, şi regulat, netăiat de niciun obstacol, câmpia mănoasă basarabeană, cu pământul ei negru şi roditor, pământ binecuvântat de Dumnezeu şi hambar nesfârşit de grâne.
 Din cauza greutătilor istorice prin care trecea această provincie şi chiar tara noastră intreagă, el rămăsese nelucrat, era invadat de bălării şi scaieti, cari acopereau, ca un lintoliu jalnic, fertilitatea şi bogătia pământului de altădată.

Unitătile militare erau incartiruite in fostele gospodării germane din aceste sate.
Gospodării bine intocmite, frumoase şi fără lipsuri in trecut, aşa cum se putea observa din insăşi aranjarea lor, dar care acuma, după plecarea stăpânilor lor, incepuseră să se dărăpăneze, şi să simtă lipsa unei mâini de gospodine harnice.
Ele prezentau o tristă infătişare cu o tencuială răpciugoasă, murdară şi atacată de stihii, cu geamuri sparte şi cârpite cu petite de carton, cu streaşini căzute şi acoperişuri găurite şi putrezite de ploi. Glodul şi mocirla invadau ulitele şi ogrăzile ce altădată fuseseră bine orânduite şi ingrijite.
Utilizarea acestor gospodării drept campamente militare, se pare că şi Ruşii le folosiseră pentru acelaşi scop in scurta perioadă a ocupaţiei lor din 1940-1941-, schimbaseră total infătişarea acestor aşezări omeneşti, atât de frumoase şi pline de viaţă altădată.

De obiceiu, o casă era ocupată de un pluton intreg de ostaşi, adică de circa 40 de oameni.
Se aşterneau paie pe jos, -din fericire toate casele germane aveau duşumele de lemn- se intindeau pături deasupra şi se dormea aşa, claie peste grămadă, lipsiţi de cele mai elementare comodităti şi in conditii higienice de-a dreptul deficiente.
Nu exista acolo niciun coltişor izolat, in care sa te poti retrage măcar pentru un moment in intimitatea ta, să poti scrie ceva, să poti ceti in momentele de repaus, sau cel puţin să-ti poti lăsa gândurile să alerge neturburate de priviri indiscrete, de aluzii stupide, sau de gălăgia necontenită a unor conversatii goale, triviale şi împestritate cu nenumărate aluzii obscene.
Dacă se tine seama de marea diferenţă de cultură şi omenie care exista intre componenţii acelor unităţi, dela studentii şi intelectualii legionari şi până la borfaşii şi derbedeii mahalalelor, roşi de fel de fel de boli şi certati cu ordinea şi curătenia, se poate înţelege atmosfera încărcată, deprimantă şi desgustătoare, ce domnea in sânul acestei aglomerări împestritate de oameni, între care era foarte greu de stabilit o cât de firavă legătură umană, fără să mai vorbim de contacte intelectuale sau sufleteşti.
Bunul simt, această calitate de bază a Românului, care se intâlneşte până la nivelele cele mai umile ale acestui popor, era total absentă in această adunătură scoasă din închisorile românesti.

Iarna nu se prea făcea foc in aceste case-cazarmă, căci nimeni nu se ocupa cu aprovizionarea de lemne pentru astfel de unităti, iar gardurile şi toate materialele care puteau fi combustibile, fuseseră deja arse de ocupanţii anteriori.
Doar ceva scaeti şi mai ales îngrămădirea de corpuri in acele spatii reduse, cu reverberarea căldurii lor animale, îndulcea putin atmosfera înghetată a acestor locuinţe, in lungile şi friguroasele ierni basarabene, dar o transforma in acelaşi timp într'o atmosferă irespirabilă şi nesănătoasă.
Adeseori te trezeai in toiul noptii cu o puternică senzatie de asfixie, ce te obliga să ieşi afară in plin viscol pentru a-ti putea împrospăti aierul viciat din plămâni. Educarea acelei lumi eterogene ce forma batalioanele dela Sărata, pentru a accepta un minimum de higienă prin aerisirea camerelor in care se dormea, in timpul iernii, a fost o imposibilitate pentru legionari ajunşi acolo.

Această situatie se agrava şi mai mult prin lipsa de posibilitate a unui spălat cum se cade.
 Toaleta se făcea numai in ogradă, in frig şi in ploaie, cu apa scoasă din fântâna curtii, la o temperatură, de cele mai multe ori foarte apropiată a aceleia de inghet.
Băi nu existau şi nici o cât de rudimentară instalatie pentru curăţire, atât de necesară oricărei aglomerări umane şi in special unui campament militar  din care, in scurt timp, vor pleca oamenii pe front, pentru a lupta intru apărarea Patriei.
Sgribulit de frig, te spălai putin la repezeală pe mâini şi pe fată, (multi nu o făceau nici pe asta), cu o cojită de săpun, dacă o aveai. Semăna mai mult cu împlinirea in grabă a unui ritual decât cu un act higienic serios. Spălatul putinelor rufe de care se dispunea se făcea sub aceeaşi formă, cu aceeaşi lipsă totală de mijloace. Acest nespălat cronic, supărător şi degradant, provoca o atmosferă şi mai sufocantă in camerele in care se vietuia.

Desigur că in perioadele de vară, pentru cei ce ajungeau la Sărata in acest anotimp, se uşura mult această problemă, căci si spălatul şi aierisirea camerelor, se putea efectua intr'o formă mai adecvata necesitătilor omeneşti.

II. PREGĂTIREA MILITARÃ

In teorie, viata militară a acestor campamente speciale nu trebuia să fie diferită de aceea a altor centre de instructie militară asemănătoare. Cel putin aşa se spunea şi se repeta fără încetare, pentru a da impresia că era vorba şi aici de nişte unităti militare propriu zise, fără nicio deosebire de celelalte ale armatei române.
Insă marea deosebire ce exista intre tipurile umane din care erau compuse unitătile din Sărata, procedenta eterogenă a acestora, cât şi nivelul lor de educatie, total deficient, creiau totuşi o atmosferă complet diferită şi antagonică a aceleia care domnea in alte centre militare.
 Disciplina care se observa acolo şi care este elementul de bază al oricărei armate, era sub nivelul permis pentru nişte unităti militare şi nu se vedea nicio posibilitate de a o corecta, nici pe cale de convingere şi nici prin metode coercitive.
Căci ce pedeapsă s'ar mai fi putut aplica, pentru călcarea acestei discipline, unor indivizi pe umerii cărora apăsau deja condamnările cele mai grele, ca muncă silnică pe viată, sau chiar moartea?
Ce turburare mai putea trezi in sufletul acestor oameni situati in unghiul mort al natiunii române, două zile de arest, bunăoară, când nivelul lor moral era dintre cele mai joase?
Ce simtământ de demnitate omenească li s'ar mai fi putut strecura in suflete când ei considerau aceasta ca o calitate negativă a persoanei umane şi o respingeau?
 Dar mai mult chiar, unii provocau intentionat aceste stări de indisciplină, cu gândul ascuns că in această formă vor fi înapoiati închisorilor din care fuseseră scoşi, fără voia lor, pentru a fi trimişi pe front.
Imaginea Patriei era foarte vagă sau chiar conturată in culori întunecate in sufletele acestor oameni, pentruca să le mai poată trezi chemarea ei, ecouri şi avânturi eroice.

Intelegând că eficacitatea acestor trupe, atunci când vor trebui să dea piept cu duşmanul, va depinde numai de gradul lor de disciplină, de pregătirea militară şi, mai ales, de avântul lor national, legionarii din Sărata încercau pe toate căile să schimbe starea morală a acelora ce le-au fost dati drept camarazi de arme.
 Prin convietuirea zilnică cu ei, izolând pe cei mai recalcitranti, care dădeau tonul neascultării şi al anarhiei in unităţi, vorbind şi predicându-le celorlalti cu sinceritate, cu răbdare şi mai ales cu întelegere pentru mizeriile lor, s'au deschis acolo nişte adevărate cursuri de reeducare morala şi natională, ce au obtinut in anumite cazuri fericite, din păcate putine, redresarea unora dintre aceşti puşcăriaşi.
De capacitatea de întelegere si de dragoste a educatorilor, de sinceritatea cu care se prezentau in fata lor şi de gradul lor de dezinteres şi de avânt, depindea in mare măsură reuşita acestor nivelări morale.
 Au trecut prin Sărata figuri exceptionale de legionari, care au putut provoca turburări adânci chiar in sufletele pustiite de mizerii ale acestor oameni situati la periferia societătii româneşti.
 Intre multi altii, infinit de multi altii a căror listă ar fi prea lungă, putem cita aici pe Gheorghe Andritoiu, asistent universitar al profesorului Sextil Puşcariu, pe locotenentul Duminecă Florea, om de o  valoare exceptională, pe Comandorul de Marină Isbăşescu, din Constanta, pe avocatul Pâslaru, om de o bunătate şi de o corectitudine sufletească greu de întâlnit, pe avocatul Ion Neniteanu, din Bucovina, pe inginerul Alexandru Tănase, din Timişoara, şi altii, care căpătaseră atâta trecere şi se bucurau de atâta admiratie şi de respect din partea puşcăriasilor din Sărata, incât deseori era deajuns o singură vorbă, o interventie împăciuitoare din partea lor, pentru a se potoli încercări de indisciplină, pentru a se tăia proteste nejustificate şi pentru a se curma din rădacină blasfemiile cele mai ordinare.
Insăşi ofiterii, când voiau să restabilească o ordine intrată in alterare sau dacă voiau să realizeze ceva pozitiv pe plan militar cu unitătile lor, făceau apel la aceşti camarazi ai noştri ştiind că au autoritate asupra trupei, care îi urma fără şovăire. Se spunea in glumă de Inginerul Tănase, de pildă, de «Nea Ică», cum îi spuneau familiar toti detinutii, că el era adevăratul şef al batalionului, iar pe colonel i-l trimisese Antonescu numai pentru a-i semna rapoartele.

In general însă, «reeducările» au rămas limitate la un număr restrâns de oameni şi au dat roade numai in anumite cazuri fericite, determinate in special de talia extraordinară a unor legionari.
Aşa că situatia unitătilor se păstra aproape neschimbată, in ciuda eforturilor ce le depuneau toti legionarii pentru a le da altă înfătişare şi alt continut patriotic.
Din această cauză intâlnim in Batalioanele din Sărata două grupe umane, total diferite in conceptii de viată, in avânturi patriotice şi in finalităti, ce încercau din greu, să convieţuiască impreună.
Deoparte era marea masă a detinutilor, înrăită şi golită sufletele de închisori sau de mediul nesănătos in care crescuseră şi in care trăiseră până atunci, nedisciplinată, defetistă si indiferentă faţă de mersul războiului care nu-i interesa deloc, iar de cealaltă parte, întâlnim mica insulă legionară, obligată să trăiască in mijlocul lor, la care se mai alăturau şi alti câtiva oameni ce sufereau condamnări minore sau numai pedepse disciplinare, care nu erau legionari, dar care posedau si ei înalte calitati civice şi morale.
 Impreună se sbăteau din răsputeri să îmbunătăţească această stare tristă a batalioanelor.

***

Instructia militară la care erau supuse unitătile din Sărata era intensă şi obositoare. Perioada lor de formare şi de pregătire pentru luptă era foarte scurtă, ceeace obliga accelerarea până la refuzul rezistentei fizice al ritmului acestei preregătiri.
Ieşirea pe câmpul de instructie, marşurile lungi si exercitiile tactice, aveau loc in fiecare zi, de dimineată si până seara, fără răgaz şi fără a se tinea seama de inclementa timpului, in special in perioada viscolitelor ierne.
Aceasta era totuşi un lucru bun pentru foştii detinuti şi mai ales pentru legionari, căci pe lângă o instructie militară mai mult sau mai putin suficientă, mai mult sau mai putin adecvată pentru momentul când vor avea duşmanul in faţă, ei se mai bucurau şi de acest contact permanent cu aierul proaspăt al câmpiei basarabene. Aproape toti ieşeau din închisori cu sănătatea sdruncinată, slăbiti de mizerii, ofiliti de umezeala si de întunecimea celulelor sau a cazincelor disciplinare ce le erau aplicate cu străşnicie de catre sbirii lor.
 Contactul cu natura, cu soarele, cu vântul, cu zăpada şi chiar cu ploile ce-ti pătrundeau adânc in oase, restabilea echilibrul de oxigenare al organismului, iar marşurile lungi si numeroasele exercitii, cu toate că erau istovitoare, desmorţeau articulatiile si refăceau muşchiulatura corpului.
 Dar aceste lungi si istovitoare zile de instrucţie, mai aveau si un alt avantaj pentru legionarii dela Sărata: îi indepărtau cât mai mult timp de campamentele lor, unde asa cum s'a văzut deja, atmosfera era respingătoare si incomodă. Nimic din ce era acolo nu te imbia să stai acasă.
 Când veneau seara frânti de oboseală, se trânteau cum puteau pe locuşorul de paie ce le servea drept pat şi adormeau repede si profund, evadând dintr'o realitate inăbuşitoare caxe le distrugea nervii şi le irita cele mai elementale sentimente de consideratie proprie.
Venirea noptii era aşteptată cu neastâmpăr, cu voluptate chiar, pentrucă ea cobora cortina pe scena Săratei ce se topea şi dispărea in ireal, pentru a se aprinde din nou cu focul magic al viselor, ecranul unei alte vieti, al vietii tale proprii, in care omul se incadra din nou in dimensiunea sa umană.

Perioada de pregătire pentru luptă a batalioanelor era de aproximativ 3 până la 4 luni. Tinând seamă că strângerea efectivelor, organizarea, cazarea şi inzestrarea lor cu materialul de război necesar, consuma cel putin jumătate din acest timp, nu mai rămânea decât o lună şi jumătate, sau maximum două luni, pentru pregătirea militară propriu zisă.
Era o perioadă de timp mult prea scurtă, in special pentru acei ce pentru prima dată luau contact cu viata militară, pentruca să poată căpăta o suficientă indemânare in mânuirea armelor de care se dispunea acolo, sau pentru a li se putea oteli indrăzneala si instinctul de luptă, calităti ce dau siguranta individului când se află angajat pe front si-l face folositor luptei poporului său.
Căci nu este suficientă numai o bună pregătire fizică, sau numai o buna pregătire morală, (elan, dragoste de tară, spirit de sacrificiu, vitejie), pentruca un om să devină un bun soldat pentru front.
Mai este nevoie şi de ascutirea instinctului şi chiar de o pregătire intelectuală, ca să spunem asa, in arta războiului, mai ales cel modern, cu toate complicatiile lui, calitati ce nu se capătă decât după lungi exercitii şi teme de luptă, repetate de nenumărate ori şi executate cu sigurantă şi seriositate.
Ori tocmai asta lipsea instructiei care se dădea la Sărata, din cauza timpului prea limitat de care se dispunea. Bănuim că şi această grabă de a te arunca pe front făcea parte tot din planul de exterminare care era urmărit de autorităti. Căci principalul, in cazul Săratei, era anihilarea.
 Nu să invingi, nu să dobori câti mai multi duşmani, înainte de a-ti da propria viată, aşa cum urmăresc toate Statele Majore ale tuturor armatelor din lume, ci să dispari cât mai repede, să te dizolvi in nefiintă, pentru a potoli setea de ură a tuturor celor ce-si făceau un act de glorie din a dobori definitiv pe legionari.
 Căci cei mai loviti, cei asupra cărora  apăsau cel mai mult aceste defecte ale pregătirii militare dela Sărata erau numai, sau aproape numai, legionarii.
In timp ce ceilalti detinuti erau, in marea lor majoritate, oameni cu serviciul militar îndeplinit şi chiar multi dintre ei, cu stagiu deja pe front, legionarii erau aproape toti studenti sau recent licentiati, luati depe băncile şcolilor şi aruncati in închisori, deci fără să fi cunoscut viata militară sau să fi pus mana pe o armă.
 Ei incercau să-si amelioreze această lipsă luând lectii particulare, am putea spune, dela unii din camarazii lor mai in vârstă, care trecuseră deja prin şcoli militare, obtinuseră grade de ofiteri şi posedau, prin urmare, cunoştinte suficiente.
Desigur că aceste lectii erau numai teorice, dar ele au servit legionarilor tineri, ca pe lângă avântul, curajul şi spiritul lor de sacrificiu, să mai capete şi siguranta şi ascutimea necesară omului in războiu, pentru a fi cât mai folositor Patriei lor, in luptele in care in curând vor fi băgati.

Rămăseseră celebre la Sărata seminarile militare create de primele generatii de legionari, care s'au scurs pe acolo, şi in special cele ale Comandorului Izbăşescu, la cursurile caruia luau parte nu numai camarazii lui de ideologie, dar şi toti aceia ce voiau să se perfectioneze in pregătirea lor militară.
Luau parte la ele chiar şi multi dintre ofiterii ce formau cadrele de conducere ale batalioanelor, căci Comandorul Izbăşescu era el  insuşi un foarte competent ofiter al armatei române.
Pe la sfârşitul anului 1943, încă se mai vedea pe zidul inălbit cu var al unei case din Sărata, harta României desemnată cu vopsea de mâna acestui om, unde era trasat tot sistemul de apărare naturală al tării noastre, cu directiile de atac inamic probabile şi cu zonele unde trebuia întărită apărarea noastră.
 In ograda acelei case tărăneşti, in putinele momente de rapaus, in bătaia vântului şi a ploii, îşi deschisese Comandorul academia sa militară, unde căuta  să ajute la prepararea ostăşească cât mai desăvârşită a tuturor camarazilor săi mai tineri şi a celor ce voiau să-l asculte.
Ofițerii şi gradații care formau structura stabilă şi inamovibilă a administratiei şi organizării unitătilor ce treceau prin Sărata, işi aminteau şi vorbeau cu mare respect şi admiratia de acest ofiter, care a fost trimis cu gradul de soldat, pe front, unde şi face datoria până la capăt şi moare ca un erou in toamna anului 1942.
 In fata inamicului, acolo unde omul rămâne singur cu adevărul din el, Comandorul Izbăşescu, îmbrăcat in umila haină a soldatului român, a unui anonim Ion, ridică această haină pe treptele cele mai înalte ale eroismului, de unde priveşte cu dispret la toată acea jalnică adunătură de mişei ce se aranjaşeră in retagardă, la mii de kilometri de front, de unde dispuneau de viata oamenilor şi încercau chiar să le dea şi lectii de comportare civica.
El a fost reabilitat post-mortem şi repus in gradul său de Comandor, pentru vitejia arătată in luptele la care a luat parte. In alt capitol se va vedea pentruce a fost degradat şi trimis la Sărata acest om ce poseda o inăltime morală atât de covârşitoare, incât a obligat pe sbirii lui să-i recunoască această valoare şi să-l repună in gradul pe care in mod nedrept şi infam i-l răpiseră.



III. ARMAMENTUL

Din punct de vedere al alimentatiei nu s'a dus lipsă la Sărata, ratia de mâncare fiind cea obişnuită a ostaşilor noştri. In această privintă şi numai in asta, conducerea tării nu făcea deosebire intre cele două categorii de ostaşi. Un scrupul? O ultimă dâră de umanitate in oamenii ce decretaseră moartea altor oameni?
 O incercare de a-si potoli tresăririle conştiintelor, sau o simplă intâmplare, un aspect la care nu s'au gândit sau pe care nu l-au dominat? Fapt cert este că mâncarea era buna şi suficientă, ceeace reducea putin tensiunile pe care le-ar fi putut crea lipsa ei.


***

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre armament. Batalioanele dela Sărata erau organizate exclusiv ca unităti de infamerie. Erau dotate, prin urmare, numai cu material uşor.
 Dar nici măcar acesta nu era de bung calitate, pentrucă aşa cum se va vedea mai departe, ele nu erau unităti de nădejde, in ceeace priveşte lealitatea fată de ţară şi avântul lor in luptă.
A le înzestra cu armament modern era de-a dreptul inutil, căci lipsa lor de eficacitate, de dârzenie şi de vitejie in luptă, se datora materialului uman de prostă calitate din care erau compuse şi nu de armatmentul pe care-l posedau.

Mai târziu chiar, după defectiunea Italiei din vara anului 1943, parte din armamentul trupelor italiane confiscate de nemţi şi transferat guvernului nostru in cadrul acordurilor de ajutor cu material militar, dar nefolositor pentru armata română, este trimis pentru înzestrarea batalioanelor din Sărata.

Aşa că armatmentul era foarte impestritat in ceeace priveşte originea lui şi neadecvat in ceeace priveşte calitatea lui.
Când ajungeau pe front, pe lângă nesiguranta ce-o aveau in puterea de luptă şi de rezistentă a celorlalti camarazi ai lor de arme, legionarii, care se găseau in număr mic in mijlocul lor, mai sufereau şi din cauza lipsei unui armament util pentru actiunile in care erau băgati.
Este drept insă că, odată ajunşi pe linia de bătaie, fiecare incerca să se înzestreze cu armament şi munitie rusească, obtinute direct depe câmpul de luptă unde se găsea în cantităti suficiente, armament mult mai nimerit pentru conditiile geografice şi climatologice ce domneau acolo. Aşa că pe linie rusească se imbunătătea putin puterea de foc a acestor unităti.


***

Batalioanele erau încadrate şi depindeau pe front de alte unităti militare mai mari, de obiceiu divizii şi luau parte la actiunile acestora.
Fiind vorba de unităti de reabilitare ele erau băgate in foc in locurile cele mai primejdioase, ca spargeri de fronturi, actiuni in spatele inamicului, ariergărzi pentru ajutorarea trupelor in retragere şi, in general, in toate punctele nevralgice ale frontului, unde era nevoie de fixarea pe teren a inamicului fără a se tine seama de pierderile proprii. Actionau ca trupe de şoc.

Comandantii unitătilor române, pe lângă care erau ataşate unitătile din Sărata, cunoşteau bine situatia acestora şi capacitatea lor de luptă, căci multi dintre componentii actualelor batalioane de reabilitare fuseseră chiar propriii lor ostaşi, până in momentul defectiunii lor.
Deaceea, pentru actiunile in care trebuia să le asvârle, ei făceau o selectionare prealabilă, oprind numai oamenii de încredere, care puteau duce la îndeplinire misiunile ce li se incredintau.
Cu aceştia se formau unităti mai mici de luptă, care erau băgate in foc. In felul acesta, legionarii, care formau structura de bază a acestor mici unităti speciale, se găseau in permanentă angajati in punctele cele mai grele ale bătăliei.
De altfel acestea erau şi ordinele pe care le primeau respectivii comandanti de divizii, adică, de a intrebuinta fără răgaz elementele legionare pentru a ajuta cât mai rapid la «reabilitarea» lor.

In felul acesta, se consuma o selectie bizară, o selectie negativă sau antiselectie, in sânul acestor unităti.
In timp ce elementele cele mai de valoare dispăreau pe zi ce trecea, băgate necontenit in foc şi in locurile cele mai primejdioase, masa batalioanelor, formată din indivizii care constituiau pleava neamului român, reuşea să-si salveze integritatea fizică, fie prin atitudinea lor apatică, care provoca neincrederea şefilor de unităti, fie, in ultimă instantă, pe calea dezertărilor, pe care la practicau cu sârguintă, aşa cum se va vedea mai departe...



VII. ACTELE DE ACUZARE CONTRA LEGIONARILOR


Intorcându-ne la subiectul nostru, să vedem acuma care erau actele de acuzare pe care le folosea regimul Mareşalului Antonescu pentru a condamna pe legionari?
Care erau crimele săvârşite de aceştia, pentru a fi tratati cu atâta rigoare, loviti cu atâta fortă juridică, incât deveniseră neincăpatoare inchisorile tării?
Care era justificarea atâtor condamnări la moarte, care s'au executat fie direct, fie intr'o formă camuflată şi necunoscută tării, prin batalioanele de reabilitare dela Sărata?

In primul rând era condamnată sever participarea la aşa numita «rebeliune legionară» .
 Era deja un fals juridic, căci aşa cum s'a văzut, această rebeliune era in realitate rezistenta pe care au depus-o legionarii, in contra putschului antonescian. Fuseseră atacati şi s'au apărat.
 Au apărat ordinea existentă atunci in România.
La această rezistentă, a luat parte majoritatea lumei legionare, căci actiunea de răsturnare a guvernului, pe care o intreprindea Antonescu cu ajutorul unei părti din armata romănă, iar la sfârşit, când lucrurile luaseră o intorsătură defavorabilă pentru el, chiar cu interventia germană, obligase pe legionari să se apere şi răspndă uneori cu aceeaşi vehementă cu care erau  atacati.
Consideraţi «rebeli», erau trimişi in masă judecătilor şi condamnati ca atare.
In multe puncte din tară insa, armata nu a secundat actiunea lui Antonescu cu furia cu care el o dorea, neiscându-se niciun fel de incident intre aceasta şi legionari.
Ba mai mult chiar, cele două forte, intr'o camaraderie perfectă, au colaborat la mentinerea ordinei in zonele respective, pentru timpul cât a durat situatia neclară a tulburărilor.
 Dar şi in aceste cazuri, legionarii din aceste regiuni, au fost acuzati şi condamnati tot pentru «rebeliune». Pedepsindu-se aşadar «rebeliunea» propriu zisă, cât şi «intentia de rebeliune», numărul acestor detinuti era foarte mare. Luni de zile, după acel 21-23 Ianuarie, ceas de ceas şi zi de zi, fără odihnă şi fără consideratii atenuante, Curtile Martiale au judecat, au condamnat şi au trimis in temnitele tării, valuri nesfârşite de legionari.
Toată structura Administratiei Statului, toate organizațiile legionare din tară şi toate Corpurile tinereşti, formate din elevi şi studenti, adică floarea intelectualitătii noastre, sunt disolvate şi apoi asvârlite fără consideratie in închisori.
Gemeau închisorile românești ca niciodată. Parcă nici sub domnia lui Carol II nu văzuse atâta populatie intre zidurile lor. Toti cei ce puteau fi relaţionati, chiar pe departe, cu «rebeliunea», erau încadrati intr'o formă sau alta in actele de acuzare cu care erau condamnati şi scoşi din circuitul vietii şi al evenimentelor românești.


***

Altă categorie de condamnati proveneau din legionarii rămaşi necunoscuti furiei antonesciene, fie pentrucă nu luaseră parte la «rebeliune», nici măcar intentional, fie că nu putuseră fi identificati.
Aceştia au inceput imediat reorganizarea Mişcării Legionare, cu elementele rămase libere, având ca scop principal să strangă fonduri şi ajutoare atat pentru familiile celor inchişi -care rămăseseră, in nenumărate cazuri, in situatii materiale disperate- cât şi pentru detinuţii legionari din închisori, unde conditiile alimentare şi medicale erau deficiente şi deadreptul periculoase pentru supravietuirea lor.
Periodic cădeau in mâinile politiei grupuri  de legionari de pe tot întinsul tării, care erau acuzati şi condamnati sever pentru «conspiratie contra ordinei şi sigurantei Statului», sau pentru «strângere de fonduri şi organizare clandestină».
In realitate nu făceau altceva decât un act de solidaritate umană şi creştină fată de camarazii lor in suferintă, care fuseseră deja scoşi din circuitul politic şi nu mai puteau deranja autoritătile.
 Insă sensibilitatea antilegionară a tuturor celor ce formau regimul Mareșalului era prea ascutită, pentru a putea permite astfel de solidarităti.


***


Un alt grup pe care-l întâlnim in închisori in această perioadă, este acel compus din legionarii care au luat parte la răsturnarea regimului Carol al II-a și la alungarea din tară a acestuia, la 3 Septembrie 1940. In condamnările acestor oameni se poate vedea clar, fără niciun fel de îndoială, planul de distrugere totală, sub orișice formă și sub orișice motiv, a Mișcării Legionare, trasat de dușmanii acesteia și pus în practică de guvernul Mareșalului Antonescu. 
Nu avea niciun fel de importantă seriozitatea acuzației, căci ea era numai învelișul exterior, era numai poleiala juridică, care se dădea unor condamnări decise în alte instanțe decât cele judecătorești. Ele porneau din însăși cabinetul guvernului lui Antonescu.

Cum se stie, la 3 Septembrie 1940, legionarii care putuseră scăpa masacrelor Regelui Carol al II-a, ridică contra acestuia întreagă natiune română.
 Aceasta, sătulă si indignată de excesele sângeroase ale acestui dement sanguinar, şi ingrozită de dezastrul ce se abătea peste tară, datorită politicei greşite urmată de el -pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a jumătate din Transilvania, a sudului Dobrogei, adică a unei treimi din teritoriul naţional- se strânge in jurul Legiunii, şi provoacă manifestatii masive peste tot, cerând abdicarea Regelui, pedepsirea clicei din jurul lui şi instaurarea unui guvern national de apărare a tării.
La Bucureşti, la Constanta şi la Braşov, aceste manifestatii au luat chiar forme violente şi s'au soldat cu morti şi răniti, atât in tabăra legionarilor cat şi a politiei şi jandarmeriei care ocrotea regimul.
Speriat de această explozie de indignare generală şi părăsit chiar şi de armata în care-şi pusese ultimele sperante de salvare, Carol al II-a abdică in persoana fiului său, Mihai, iar Generalului Antonescu i se incredintează sefia Statului. La 14 Septembrie 1940, Statul Român este proclamat Național Legionar şi Antonescu primeşte titlul de Conducător.

Dupăce Mişcarea este inlăturată dela guvernare in actul dela 21-23 Ianuarie, se deschid procese şi sunt condmanati multi din aceia care, luand parte la detronarea fostului Rege, determinaseră urcarea lui Antonescu la cârma Statului Roman.
Se naşte astfel o situatie grotescă şi deadreptul absurdă, căci in timp ce actiunea legionară dela 3 Septembrie 1940 este urmărită şi pedepsită sever de instantele noastre judecătorești fară indoială din ordinul direct al lui Antonescu, căci numai el putea lua astfel de decizii care in realitate îi şubrezea pozitia legală din capul Statului- Mareşalul bazează legalitatea chemării sale la postul de comandă al tării tocmai pe adeziunea masivă a maselor româneşti condusă la acea dată de legionari.
 Sunt numeroşi cei ce au căzut cu batalioanele de reabilitare dela Sărata, ajunşi acolo numai datorită acestui infame acuzatii de «turburători ai ordinei publice», la 3 Septembrie 1940.

Cităm ca fapt expresiv al acestor aberatii, cazul Comandorului Gheorgahe Izbăşescu, care a mai fost pomenit deja in paginile anterioare. Acest om nu era legionar. Numai evenimentele prin care trecea tara lui, in fata cărora el nu a putut rămăne nepăsător, i-au împletit destinut vietii cu cel al Mişcării Legionare, pentru care, până la urmă şi-a vărsat sângele.
In lunga listă a martirilor legionari, nelegionarul Izbăşescu, Comandor in Marina Regală Română, va păstra un loc de onoare. El a simtit suflul purificator pe care Mişcarea Legionară il aducea in viata politică a Neamului său, i s'a ataşat in gând şi in fapte şi i-a rămas fidel până la urmă, până când duşmanii Miscării, cu tăvălugul lor distrugător îl vor răpune şi pe el.

El era un ofiter strălucit al micei, dar vitează, Marină de Războiu Română. Bine pregătit, in posesia unor inalte calităţi umane, Comandorul Izbăşescu era un şef iubit de toti subalternii săi. In special trupa, «marinarii mei», cum îi plăcea lui să-i numească şi pe care-i iubea ca un tată, îl divinizau şi ar fi făcut orişice la ordinele acestui om.
Revoltat in sentimentele sale nationale in faţa dezastrului ce se abate asupra tării in anul 1940, dezastru provocat de Rege şi de clica ce inconjoară nefasta domnie a acestuia, Izbăsescu se consideră deslegat de lealitatea pe care ca ofiter roman trebuia să o poarte Regelui său şi urmăând chemarea jurământului depus cândva pe steagul tării, se alătură curentului anticarlist şi ia parte activă cu toată unitatea sa, la manifestatiile ce au loc la Constanta la 3 Septembrie 1940.
După 21 Ianuarie 1941, Comandorul Izbăşescu este condamnat şi degradat pentru lealitatea pe care a purtat-o Patriei sale şi pentru ajutorul  pe care implicit l-a prestat camaradului său de arme, mai mare in grad, Generalului Antonescu.
Nu i s'au putut găsi alte acte de acuzare, cu toate că au fost minutios căutate.
In timpul guvernării legionare, el nu s'a manifestat in niciun fel, nu a detinut locuri mai inalte nici măcar in cadrul marinei sale, ocupându-se exclusiv, cu marea lui dragoste şi modestie, de pregătirea militară a trupei asupra căreia avea comanda.
După condamnare, face parte dintr'un batalion dela Sărata, ca simplu soldat şi cade vitejeşte, cum am văzut, undeva pe frontul rusesc.
Marea lui dragoste de tară, şi demnitatea in care fusese educat, l-au împiedecat să refuze conditiile umilitoare in care era trimis pe front, cu toate că ar fi putut găsi căi de rectificare a marei nedreptâţi ce i se făcea.
Pleacă să lupte şi acceptă cu seninătate jertfa.
 In felul acesta şi-a sfârşit viaţa in România războiului sfânt, acest ofitier al armatei române, om superior din toate punctele de vedere, patriot şi anticomunist, când din poziţia sa de ofiter, cu o foaie de serviciu exceptională, ar fi putut da o contribuţie mult mai insemnată, mai pozitivă şi mai folositoare, in războiul in care se decidea soarta poporului nostru.
Dar tocmai asta se urmărea şi Mareşalul Antonescu, care nu parte fi acuzat sub nicio formă de antipatriotism, nu a putut întelege: toate intrigile şi masinaţiile contra legionarilor, in care a fost băgat şi rare de multe ori stropeau şi pe nelegionari, dar oameni de caracter şi de convingeri profunde, nu urmăreau altceva decât eliminarea a cât mai multor elemente de valoare din circuitul războiului, care trebuia câştigat de Ruşi.

Mai întâlnim deasemeni un alt grup interesant de legionari in inchisorile româneşti, care purtau condamnări şi mai bizare decât cele văzute până acum.
 Este grupul condamnatilor, am putea spune, pentru fapte diverse. Enumerarea lor ar fi prea complicată şi lungă, căci fiecare constituie un caz aparte, diferit de celelalte, fără relaţ;iune intre ele şi care reprezintă un fel de cutie cu surprize ale guvernului Antonescu in materie juridică antilegionară.
 Motivele ce provocau aceste condamnări erau deadreptul puerile şi ar putea provoca o stare de ilaritate, de amuzare, dacă rezultatele lor nu ar fi fost atât de tragice pentru o multime de oameni a căror viata a fost secerată fără mila, in această joacă iresponsabilă cu moartea altora, pe care o practicau ca pe un macabru «hobby», guvernanţii noştri.
Când insă in această joacă a morţii au fost băgati şi ei de comunismul pe care atât îl ajutaseră., lucrurile s'au schimbat.
Au devenit deodată serioase. Aceiaşi oameni ce trimeteau atât de uşor la moarte pe semenii lor, au inceput să tremure ca varga, să pupe toate mâinile proletare pe care le puteau apuca şi să se preteze la cele mai josnice compromisuri şi delatări, pentru a-şi salva pretioasele vieti.
 Şi nu ne referim aici la Mareşalul Antonescu, care a avut o atitudine demnă in fata morţii, asa cum un om responsabil trebue să o aibe, ci la toată ceata de căţei adulatori pe care i-a strâns in jurul său şi care-l aţâţau necontenit contra legionarilor.
Cine n'a citit procesul Mareşalului Antonescu? E interesant de văzut acolo caraoterele oamenilor cu care a colaborat Mareşalul Antonescu şi care au condus destinele tării noastre in acele momente de involburare istorică prin care trecea. Te cuprinde o scârbă imensă in faţa atâtor laşităti, atâtor mişelii.

Vom eduta si pentru această categorie de detinuţi, a celor condamnati pentru fapte diverse, un caz tipic, demonstrativ al afirmaţiilor noastre, in care să se poată vedea uşurinta şi inconstienţa criminală cu care se condamna şi se trimetea la Sărata, cu sentinţa de moarte in buzunar, tineretul nationalist şi anticomunist al tării.
Aici se desprinde din amintiri, imaginea camaradului şi prietenului Tutuianu Ovidiu, cu figura sa deschisă şi veşnic zâmbitoare, figură curată de adolescent, ce deabea păşise peste pragul vietii.

Tutuianu Ovidiu era absolvent al liceului Mircea cel Bătrân din Constanta. Era fiul cel mai mare al unei văduve cu 5 copii -pozitie pe care nu a voit să o spe culeze pentru a se debarasa de serviciul militar- şi care-si îndeplinea stagiul militar, in vara anului 1941, ca elev cu termen redus, la un regiment din tară. Până atunci el nu fusese implicat in niciun proces legionar.
Este arestat in toamna acestui an in urma interceptării unei scrisori pe care o trimite unui prieten al său.
 Este vorba de o scrisoare cât se poate de banală, fără niciun fel de profil politic sau revolutionar, dar pe care Tutuianu, cu oarecare uşurintă pentru acele vremuri -sa nu uităm însă că el ducea numai 21 de ani in spatele său, o vârstă in care prudenta este o virtute necunoscută o incheia cu: «te salută Titi, Lili şi Coca». Autoritătile militare, care cenzurau scrisorile, interpretează, şi pe bună dreptate, că el voia să spună in realitate «Trăiască Legiunea şi Căpitanul», adică salutul legionar care-l irita peste măsură pe Mareşal.
 Incă dela primele cercetări, Tutuianu Ovidiu nu neagă această semnificatie ci, din contră, o acceptă cavalereşte. In procesul care i se deschide este condamnat atât el cât şi destinatarul scrisorii.
Trimis mai târziu la Sărata, (nu cunoa.ştem soarta celuilalt), Tutuianu cade, aşa cum era prescris dela Bucureşti, in luptele de degajare a fortelor noastre din Cuban.
El făcea parte cu inca câţiva camarazi de-ai săi din  nişte grupe de ariergardă ce ajutau la desprinderea unei divizii române depe frontul acelei regiuni.
 Iată deci, o condamnae la moarte, căci asta era menirea Săratei, pentru un salut legionar.
In cursul anului 1940, Mareşalul Antonescu îmbrăcase  in nenumărate rânduri cămaşa verde a Miscării Legionare, la diferitele manifestatii la care a luat parte, şi salutase cu bratul indreptat spre cer.
In anul 1941, numai câteva luni mai târziu, Tutuianu Ovidiu, fiul cel mai mare al unei văduve cu 5 copii, elev T. R. in armata română, este condamnat, trimis la Sărata in batalioanele de reabilitare şi lichidat cu ajutorul acestora, pentru acelaşi salut, cu toate că exprimat într'o formă mult mai discretă decât acel al Mareşalului. Putin lucru însemna viata unui om in acele vremuri, dacă era legionar.
Pentru un pret cât se poate de modest, ca la desfacerea  unor mărfuri de chilipir, se putea secera viata unui om, a unui destin, in acea Românie a Mareşalului Antonescu.
 La fel ca in România lui Carol II şi fără să mai vorbim de România bolşevizată a vremurilor actuale.
Generatia tării noastre dintre cele două războaie, născută şi crescută in cultul unor înalte valori morale şi nationale, încălzită la flacăra unor nobile credinte româneşti, a plătit un tragic tribut Moloh-ului politicianist al tări noastre, inconştient şi tembel, pentru faptul de a se fi opus din răsputeri actiunilor duşmane de distrugerea tării şi a specificului ei național.

Şi când nici măcar această cutie cu surprize a condamnărilor nu mai putea functiona, se vede că există totuşi o limită de decentă chiar la nivelele cele mai joase, atunci se puneau in mişcare lagărele de concentrare, in care erau asvârliti toti cei ce erau considerati ca duşmani politici ai regimului.
 Aceştia luau şi ei drumul frontului, dar nu pe traseul Săratei.
Erau trimişi, de obicei, in unităti militare regulare, însă cu ordinul de a fi întrebuintati numai in locurile cele mai primejdioase ale frontului.
Rezultatul, până la urmă, era  acelasi.
In realitate şi in aceste cazuri era vorba tot de un fel de Sărata, însă deghizată, camuflată sub tunica unor situatii militare legale.
Indeplinirea sau neindeplinirea ordinelor pentru tratarea legionarilor in aceste unități, ordine care se primeau in plicuri cu mentfiunea «strict secret», depindea de omenia sau neomenia, de întelegerea sau indiferenta comandantilor lor.



VIII. CADRELE UNITĂȚILOR DELA SĂRATA

Revenind la Sărata propriu zisă, mai rămâne de văzut cine formau cadrele ei, cu ce categorie de ofiteri era ea inzestrată?

Ofițerimea care avea comanda asupra acestor trupe era ajunsă şi ea la Sărata tot datorită unor pedepse pe care le ispăşeau acolo. In general, aceste pedepse erau de ordin disciplinar.
Conflicte cu superiorii, indisciplină, conductă neonorabilă in viata militară sau in cea privată, neconformism cu mersul politic al tării sau cu figura Conducătorului, chiar infractii de ordin bănesc, in cazul unor ofiteri de administratie, erau motivele curente pentru care erau vărsati la Sărata o serie de ofiteri care nu-si pierduseră gradul.
 Unii dintre ei erau chiar victimele unor incompatibilităti cu superiorii lor, cel putin asta era versiunea pe care o dădeau şi aceştia se răzbunaseră implicându-i in pedepse disciplinare.

In general, cu foarte mid exceptii după câte ne amintim, corpul ofitterilor integrati Săratei, cu toate slăbiciunile lor omeneşti sau profesionale, s'au menttinut

la un nivel patriotic inalt. Ei au luat parte cu bărbătie, cu elan şi cu competentă, la toate luptele in care au fost băgate batalioanele de condamnati pe care ei le comandau.
Din primele contacte se stabilea o simpatie reciprocă, o întelegere perfectă intre aceşti ofiţeri şi legionari.
Aceste legături erau determinate de continutul sufletesc bogat al acestor oameni cari, ca şi legionarii, erau mânati de o puternică iubire de tară.
Ei înţelegeau pericolul care o ameninta şi sufereau imens că in acele momente de primejdie nationala se vedeau vărsati in nişte unităţi, in care nu puteau da tot ceeace sufletul şi  pregătirea lor ar fi putut da.
Ştiau că se pot sprijini fără nicio limită pe legionari, alături de cari vor lua parte in fazele operative cele mai primejdioase ale luptelor in care vor fi băgate unitătile lor.

Au existat, ce-i drept şi exceptii. Ele s'au simtit, in special, la nivelul gradelor mai inalte.
 Au fost însă atât de rare şi atât de neînsemnate, încât nu pot întuneca deloc figura frumoasă a ofiţerului roman, crescut şi educat la lumina unor inalte sentimente nationale.
 Aruncati din cauza unor greşeli personale, sau din cauza unor răzbunări meschine, in conditii de luptă inferioare, umilitoare chiar, oamenii acestia ce puteau cu orgoliu haina militară a tării lor, au ştiut să treacă peste indignarea ce-i cuprindea când s'au văzut scufundaţi in cloaca Săratei şi si-au facut datoria pana la capăt, chiar dacă trupele ce le-au fost încredintate nu impărtăşeau elanul lor patriotic.
 Ei s'au apropiat atât de mult de legionari, incât in multe cazuri s'au confundat cu aces tia, s'au împărtăşit din idealurile şi avăânturile lor şi au căzut liniştiti, impăcaţi cu destinul lor, împestritând cu morminte pământul rusesc, ca o mărturie a spiritului lor de sacrificiu şi a dragostei pentru Patria care, poate, nu a ştiut să-i aprecieze in adevărata lor valoare.



IX. MECANISMUL DE SUSPENDARE AL PEDEPSELOR

Alimentarea batalioanelor dela Sărata se făcea cu detinuţii din diferitele categorii văzute, până. acum, cărora li se suspenda pedeapsa pe timpul cat vor lua parte pe front. Ei se puteau reabilita post mortem, sau revenau la inchisoare, la sfârşitul războiului, daca nu se îndeplinea această conditie.

In cazul legionar ce ne interesează exclusiv aici, aceste suspendări se produceau la intervale mai mult sau mai puţin regulate. Ele nu depindeau nici de can titatea pedepsei şi nici de calitatea ei, căci pe lângă oameni cu condamnări corectionale se eliberau, in acelaşi timp, şi detinuti cu temnite mai grele.

Nu ştim exact care era criteriul de selectionare, dar credem că nu exista niciunul. Obligaţi de necesitatea de a ref ace periodic unităţile «sărătene», desorganizate sau decimate pe front, -de fapt era scopul pentru care ele fuseseră create- autoritătile ţării decretau o nouă suspendare ale acelor pedepse ce le putea da numărul necesar de legionari condamnati, pentru refacerea lor.

In orice caz, nici atunci şi nici mai târziu, nu s'a putut descoperi o regulă, o ordine, in mecanismul acestor eliberări temporare.

Nici măcar voluntariatul nu stătea la baza lor, nu le putea explica. La inceputul războiului, majoritatea legionarilor din închisori au făcut cereri pentru a fi trimişi pe front sub orice conditii.
 Ei înțelegeau dintre fortele politice din România erau cei mai pregătiti sufleteşte pentru a întelege- că se incepuse cu comunismul o luptă pe viată şi pe moarte pentru poporul romăân, din care acesta trebuia să iasă invingător, dacă nu voia să piaxă ca entitate naţională liberă.
Din această luptă, ei, legionarii, nu puteau fi absenti. Era lupta lor. De douăzeci de ani, Corneliu Zelea Codreanu, chemase in jurul lui toate fortele vii ale Naţiunii cărora la desvăluise primejdia ce ne ameninţa dinspre răsărit.
Ei nu puteau fi absenţi din acest uragan de foc in care se afla toată tara. Pentru combaterea aceluiasi inamic, care acuma ne invada pământul şi încerca spurcarea sufletului românesc, camarazii lor, Mota şi Marin, s'au deplasat până la marginea cealaltă a Europei, până in Spania insângerată de aceiaşi bestie comunistă. Puteau ei lipsi acuma depe teatrul de operatii in care România işi juca viitorul? Deaceea majoritatea legionarilor din închisori se ofereau voluntari pentru front.

Dar au existat şi unii legionari care nu voiau să stabilească niciun fel de contact, niciun fel de dialog, cu regimul opresor al Mareşalului Antonescu, care le trădase cele mai curate năzuinţe şi le îngropase in sângeroasa prigoană deslănţuită in tară, toată increderea pe care o depozitaseră odată in acest om.
Ei mai erau siguri de altfel, şi timpul le-a confirmat viziunea clară a situatiei, că aceste cererei nu foloseau absolut la nimic.
Ele nu au fost luate in consideratie şi a dovedit că nici măcar primejdiile tării, nici măcar patriotismul cald care inspirase aceste cereri de mers pe front, nu au putut topi zidul de ură şi de patimi primitive, cu care fuseseră ingrăditi legionarii.
Asa s'a intâmplat că atunci când s'au format batalioanele de condamnati, ele au fost alimentate in ceeace priveşte carnea legionară, cu amândouă categoriile, cu cei ce făcuseră cereri şi cu cei ce nu făcuseră cereri, fără distincţie. Aceasta dovedeşte că eliberarea lor se datora altor cauze, altor criterii.

Numărul legionarilor incadrati unui batalion era de circa 40-50 de persoane.
Cam intotdeauna se organizau in acelaşi timp două, sau maximum trei batalioane, asa că numărul legionarilor cărora li se suspenda pedeapsa pe baza unei anulări temporare a acesteia, era de aproximativ 100-120 de oameni.
 Acestora li se dădea de obicei câte 10 zile de permisie, pentru a se duce pela casele lor, inainte de a se prezenta la Sărata. Era ultimul contact pe care-l luau cu familiile lor, cu prietenii lor şi cu locurile copilăriei lor. Era inceputul desprinderii de viată. Un final de traiectorie.

Se pune acum o intrebare. Din ce cauză nu au fost eliberati dela inceputul războiului toti legionarii şi trimişi împreună pe front, chiar sub formula batalioanelor de reabilitare? In definitiv rezultatul ar fi fost acelasi: disparitia lor. Numai ritmul s'ar fi accelerat considerabil.
Tinând seama că era vorba de elementele cele mai dârz anticomuniste, de lealitatea cărora, in această luptă, nimeni nu se putea indoi şi Antonescu o ştia tot atât de bine ca şi întreaga Românie, dece nu s'a utilizat această fortă, cu tot potentialul ei de dăruire şi de vitejie, in lupta in care era angajat tot poporul românesc? Când se cerea întregei comunităti nationale o sfortare supremă pentru supravietuirea ei, dece se păstrau in închisori tocmai elementele cele mai calificate pentru a lua parte la această sforţare colectivă?
 De ce această scoatere cu târâita din temniti?

După cum se ştie, lui Antonescu ii scăpase din mană persoanele cheie din Mişcare, in frunte cu Şeful ei, Horia Sima. Aceştia se refugiaseră in străinătate, după evenimentele dela 21-23 Ianuarie 1941, pentru a-si salva viata şi a putea continua mai departe firul destinului Gărzii de Fier.
Altă serie numeroasă de legionari intraseră in clandestinitate şi cu toate că nu actionau politic, pentru a nu stingheri pe Mareşal in conducerea războiului, cu care toti legionarii, fără excepţie, erau de acord, (am văzut că toată activitatea lor se limita la strângeri de fonduri pentru ajutorarea camarazilor lor din închisori), existenta lor irita susceptibilitatea lui Antonescu şi teama lui de o reactiune legionară.
Această frică era intretinută, poate, şi de propria-i conştiintă, pentrucă multi legionari au fost trimişi de el in fata plutoanelor de executie, dar şi de ceata de hăitaşi din jurul lui care-l atâtau mereu şi-i intretineau teama de comploturi imaginare, puse la cale de legionari.
Atâta timp căt avea un număr important de legionari in închisori, aceştia îi serveau drept ostatici, cu care, credea Antonescu, putea frâna impetuositatea Miscării. La atentate nimeni nu se gândea şi mai ales in starea de războiu in care se afla tara.
Ele erau produsul imaginației Mareșalului  şi a complotiștilor din jurul său.

Ar mai fi şi altă versiune care ar putea explica această lentă scoatere din închisori şi indreptare spre front a membrilor Mişcării. La începutul războiului, aşa cum spera toaa lumea, Antonescu credea şi el că acesta se va sfarşi repede, cu prăbuşirea Rusiei Sovietice, care nu va putea rezista loviturei initiale a fortelor Axei.
El nu voia să împartă gloria reintregirii Patriei cu nimeni.
Cei mai indicati pentru a-i umbri această aureolă erau tocmai legionarii, dacă ar fi fost liberi, căci erau ei aceia care inarmaseră moral şi ideologic poporul românesc pentru respingerea comunismului.
Erau ei aceia care demascaseră agenţii externi şi interni ce lucrau in favoarea bolşevismului şi erau ei aceia care sângeraseră din nenumărate răni pentru opozitia ridicată in contra conspiratiei care voia să alinieze tara noastră in tabăra celor fără Dumnezeu.
Pierderile suferite de mişcare pentru această decisă opozitie anticomunistă stăruiau in mintea tuturor Românilor.

Curând s'a văzut insă că războiul va fi lung şi extrem de greu, căci intrarea Americanilor in conflict schimbă soarta acestuia. Deabia in acest moment incepe să considere Mareşalul Antonescu posibilitatea trimiterii pe front a legionarilor închişi şi ari lichida astfel incet, incet, sub forma necompromitătoare a batalioanelor dela Sărata.
Idea Săratei a apărut in mintea Mareşalului mai târziu, cănd a înteles că războiul va fi de lungă durată, şi că sub greutatea lui putea arunca şi pe legionarii închişi, in conditii care să-i poată garanta rezultatul cu sută la sută de efectivitate.

Dar el nu putea să-i scoată pe toţi deodată şi să-i incadreze in acele unităti. Comportamentul unui astfel de grup de legionari pe front s'ar fi făcut cunoscut numaidecat prin faptele sale şi ar fi putut crea noui mituri şi noui entuziasme in conştiinta poporului român. Legionarii dăduseră dovadă dealungul existentei lor de multă iubire de Patrie, de mult spirit de sacrificiu, şi de o puternică credinţă in zorii luminoşi ai Romămei, care se transformase in toti, într'o clocotitoare pasiune.
Pentru realizarea acestuia ei nu precupeteau nimic, nici odihnă, nici situatie personală şi nici măcar viaţa proprie. Ei dăduseră examen in faţa poporului lor, de entuziasm şi de vitejie, de dărzenie in continuarea luptei contra duşmanilor Patriei, incât pătrunseseră adânc in sufletul şi in admiratia Românilor.
 Se crease un adevărat mit in jurul lor. Erau considerati năzdrăvanii timpului.
 Din toate incercările, oricât de grele ar fi fost ele, ei se ridicau din nou mai tari, mai drepti, mai decişi să-şi ducă inainte destinul lor legionar.
 De aceea era deajuns ca cineva să făptuiască undeva pe front un act de vitejie, o actiune care sit iasă din comun, pentruca lumea să creadă, să atribuie, să şoptească şi să se lătească peste tară in cercuri din ce in ce mai largi, ca pe undele unei ape liniştite, zvonul că era vorba de un act săvârşit de legionari.
Uneori acest svon se confirma, era de acord cu  realitatea, dar alteori era depărtat de aceasta.
Aşa bunăoară, cei care au trăit acele vremuri, îşi amintesc desigur de cazul faimosului aviator Agarici.
Intr'o luptă neegală, contra unor forte aeriene superioare, acest ofiter, singur cu avionul său -dar şi acesta de un model vechiu, insă singurul de care dispunea in acel moment- reuşeşte să doboare trei avioane de vânătoare ruseşti şi să pună pe fugă pe celelalte din escadrila bolşevică.
 El dă astfel un strălucit exemplu de curaj şi de linişte totală in fata mortii, de spirit de sacrificiu şi de iubire pentru tara sa.
Numaidecât s'a lătit peste intreaga ţară svonul că Agarici era legionar şi că Antonescu, când a vrut să-l decoreze pentru bărbătia sa, si-a descheiat tunica şi a cerut să i se pună decoratia pe camaşa verde pe care o purta dedesubtul hainelor militare.
Această versiune nu era adevărată. Agarici nu era legionar, iar de episodul cămăşii verzi, nici vorbă. Prin vitejia sa insă, prin fapta sa eroică, intra in posibilitatea mitului legionar.

Au existat multe cazuri asemănătoare. Necontenit se urzeau legende, se făureau eroi. Multe fapte de arme bărbăteşti ce se săvârşeau pe front erau atribuite, in lealitatea poporului nostru fată de Garda de Fier, elementelor legionare, chiar atunci când ele nu corespondeau realitătii.
Dar pasiunea poporului incerca să şteargă nedreptătile ce se săvârşeau Mişcării.

Aceste svonuri ajungeau şi le urechile conducătorilor noştri. E uşor de înteles, prin urmare, că, autoritătile oficiale romaneşti, duşmane neimpăcate ale Legiunii, nu voiau, nu aveau niciun interes, să strângă laolaltă pe legionari, să-i trimită împreună la luptă şi să le mărească in forma această şi mai mult prestigiul de caxe se bucurau.
In acest caz, activitatea lor pe front şi chiar moartea lor acolo, ar fi fost prea rodnică atât pentru lupta ce se dădea in acel moment, cât şi pentru hrana sufletească de mâine a Neamului românesc.
Din amintirea, din cinstirea şi din imitarea faptelor vitejeşti ale inaintaşilor, se adapă şi sug seva bărbătiei şi a onoarei generatiile tinere ale tuturor popoarelor. Acest lucru trebuia evitat sub orice formă.

Pentru acest motiv, legionarii trebuiau să dispară fără prea multă gălăgie, neştiuti de nimeni, impestritati in mici grupuri in acele vulgare unităti de detinuti.
Trebuiau ucise şi miturile, pentru a nu se înflăcăra imaginatia patriotică a viitoarelor generatii româneşti, uşurănd procesul de deteriorare şi de falsificare ale sentimentelor morale şi nationale pe care le vor pune in practică, mai târziu, comuniştii.



X. COMBATIVITATEA BATALIOANELOR

Cum s'a putut vedea până acuma din felul organizării şi din componenţa batalioanelor de reabilitare dela Sărata, acestea erau foarte putin apte pentru luptă. Căci in afară de ofiţeri, de legionari şi de alte grupe mai mărunte, marea masă a acestor unităti era formată dintr'un slab material uman.
Tot ceeace avea mai abject, mai deteriorat, mai negativ ca fortă morală, poporul nostru, se scurgea spre Sărata. Spre acolo se îndreptau toate canalurile ce transportau rămăşitele nesănătoase ale României.
 Era cloaca netrebniciei românesti.

Pe front, aceste unităti nu prezentau mcio sigurantă. Comandantii militari, in zonele cărora trebuiau să acţioneze, le detestau.
Ei alegeau din săânul acestor batalioane numai elementele sigure, aşa cum s'a arătat şi mai sus, şi actionau numai cu acestea. In această utilizare continuă a elementelor legionare coincideau şi interesele guvernului şi acelea al comandanţilor militari. Guvernului i se îndeplinea mai repede planul, comandantii militari încercau să-şi asigure reuşita actiunilor lor de luptă.
Căci ceilalţi, marea masă a foştilor detinuti, provocau defecţiuni in momentele cele mai cruciale ale acţiunilor militare, se lăsau uşor cuprinşi de panică, nu luptau, sau dezertau pur şi simplu, ştiind că cel mult vor ajunge din nou la Sărata, după o noua condamnare. Incepeau astfel un nou ciclu.

In nenumărate rânduri, legionarii rămâneau singuri şi izolati tocmai in toiul luptelor. Aceste mici grupuri utile ale batalioanelor trebuiau să facă fată adeseori duşmanului, pe zone de luptă mult prea întinse pentru efectivele lor. S'au cunoscut cazuri in care toată zona de apărare a unui batalion era sustinută de un pumn de oameni obosiţi, neaprovizionati la timp şi ajunşi la epuizare.
Ceilalti fugiseră. Pânăce puteau fi întăriti cu alte forte regulate, aceşti oameni trebuia să reziste cum puteau. Slaba activitate de foc ce se observa in aceste cazuri pe zonele respective, deruta uneori pe Ruşi, care se temeau de anumite stratageme militare.
Era cazul cel mai fericit pentru acest mănunchiu risipit de oameni, căci inamicul ataca cu forte mici de încercare, care puteau fi respinse. Dar de obiceiu, aceste zone slab apărate erau uşor date peste cap de fortele superioare ale inamicului.
 In momentul acela nu le mai rămânea alta solutie legionarilor şi prietenilor lor decăt să se strângă in grupuri mai mici, să se transforme in insule de rezistentă disperată, in mijlocul puhoiului ce se scurgea peste ei şi să lupte până la urmă, până se consuma anihilarea lor.

Cu foarte mici variante, cam in felul acesta au căzut mai toti legionarii integrati batalioanelor dela Sărata, îndeplinindu-şi datoria până la urmă, chiar dacă situatia lor era disperată.

Când se consuma această ultimă fază a existentei lui, disparitia cadrelor sale sănătoase, batalionul, din care supravietuiau numai elementele cele mai slabe, trecea din nou in refacere la Sărata, unde era intărit cu noi elemente legionare, scoase proaspăt din închisori, pentru a fi «reabilitate« deasemeni.

Dece, in fata acestei situatii dezastruoase care domnea in batalioane s'a continuat până la sfârşitul războiului cu această nenorocită experienta?
Când era de o crudă evidenţă că majoritatea indivizilor ce le compuneau nu erau apti pentru niciun fel de reabilitare pe câxnpul de luptă şi că mânjau doar haina militară ce li se punea pe umeri, care a fost motivul ce-a condus autoritătile noastre la perpetuarea acestei formule criminale?
Care era cauza pentru care instantele judecătoreşti, atât de severe in pedepsele ce le aplicau legionarilor pentru acuzatiile cele mai orfane de criterii juridice nu au arătat aceeasi dârzenie şi in pedepsirea cazurilor de nelealitate fată de tară? Dece autoritătile române refuzau să privească cinstit realitatea crudă a unor unităti pe care le trimetea in luptă fără nicio pregătire morală?
 Dece se baricadau in spatele consideratiilor umanitare şi nu tăiau din rădăcină, prin condamnări drastice, exemplul şi proliferarea cazurilor de dezertare, atât de curente in unitătile dela Sărata? Dece, aceeaşi indivizi, purtători de intregi focare de defetism, de antimilitarism, de nelealitate fată de tara lor, erau trimişi mereu la Sărata, într'o succesiune devenită monotonă, dar şi tragică in acelaşi timp?

La aceste multe întrebări nu se poate răspunde logic decât într'un singur fel: batalioanele dela Sărata erau astfel constituite tocmai pentru a servi scopului bine determinat de a distruge nişte elemente oe nu plăceau regimului antonescian, sau care, ar fi putut jena planurile viitoare ale duşmanilor tării noastre.
Legiunea nedecapitată era un potential de reactiune contra acestora, era o rezervă a Natiunii noastre. Oricând putea mobiliza poporul românesc, aşa cum a mai făcut-o şi in trecut.
Netezirea drumului de dominare bolşevică trecea peste corpul Legiunii. Iar căile pe care le-au folosit duşmanii Mişcării pentru a consuma această decapitare erau foarte subtile de data aceasta, dar clare pentru inteligenta legionară. Insă nu li se mai puteau opune.

Arşi de o mare pasiune pentru tară şi educati in şcoala de onoare, de demnitate şi de sacrificiu a lui Corneliu Codreanu, elementele legionare nu puteau refuza sub niciun motiv, lupta cu duşmanul Patriei lor.
Ei descoperiseră jocul perfid pe care-l realizau cu ei guvernul tării şi înteleseseră perfect dece erau aruncati pe front in conditiile cele mai infame.
Dar trebuiau să meargă înainte chiar dacă drumul ce li se deschidea in fată îi conducea inagalabil spre jertfa supremă. Lealitatea fată de lupta lor de până atunci, şi fată de principiile care mereu i-au călăuzit in viata, erau mânuite acuma cu o inteligentă diabolică de către duşmanii Mişcării, pentru distrugerea ei totală.
 Căci batalioanele dela Sărata nu erau altceva decât cadrul, sau, ca in tragediile greceşti, corul impasibil şi neactiv, in mijlocul căruia se consuma drama centrală a regimului antonescian: uciderea legionarilor din închisori.



XI. REABILITARE?

Mecanismul pentru obtinerea reabilitărilor, aşa cum se aplica el la Sărata, intăreşte deasemeni acestă convingere. Oficial se spunea că finalitatea batalioanelor de acolo nu era alta decât să ajute la reabilitarea unor indivizi care, la un moment dat, au deraiat depe linia societătii româneşti.
Prin această portită ce li se deschidea, prin această purificare a lor in lupte, nu se urmărea altceva decât readucerea acestor oameni pe căile cele drepte şi reincorporarea lor in mijlocul comunitătii nationale.
Astfel stând lucrurile, situatia pentru aceşti oameni devenea căt se poate de clară.
Dacă in timpul stagiului lor pe front îşi indeplineau cinstit datoria, săvârşeau acte de vitejie punându-şi fără precupeţire viata in joc de nenumărate ori, adică dacă îşi manifestau intr'o formă convingătoare lealitatea fată de tara lor, ei trebuia să capete şi ştergerea definitivă a pedepselor ce le purtau in spate, adică reabilitarea.
Cu ea ar fi intrat automat in drepturile lor cetăteneşti, pe care le pierduseră din cauza unor greşeli săvârşite cândva, şi s'ar fi reîntors in răndul cetătenilor tării lor.
Trebuiau să fie după aceea reincorporaţi unitătilor lor militare de bază, cu care vor împărtăşi mai departe soarta războiului, cu aceleaşi riscuri, dar şi cu aceleaşi şanse, ca şi toti ceilalti compatrioti ai lor.
Căci dovedind pe cămpul de onoare -maxima incercare la care puteau fi supuşi- un inalt spirit de sacrificiu, de vitejie şi de iubire fată de tară, oamenii aceştia arătau comunitătii lor nationale că posedau încă forte morale suficiente pentru a-si recompune echilibriul interior, ce se stricase mai înainte şi că puteau fi reabsorbiţi fără frică de către aceasta.

Cam am văzut, această frumoasă finalitate pe care o afişau autoritătile romăâneşti, nu era cea reală.
 Cel putin ea nu s'a verificat in cazul detinuţilor legionari. Realitatea «reabilitărilor« fost cu totul alta. Ea a fost negativă şi dramatică. O halucinantă formulă de distrugere a unor vieti care deabia înmuguriseră in tarina Patriei lor. Din Sărata nu s'a mai intors niciun legionar reabilitat şi in viată.
(Cel putin nu am cunoscut niciun caz.) Putinii care i-au supravieţuit a fost numai datorită sfârşitului războiului înainte de a se fi consumat drama. Reabilitările nu se acorda decât post-mortem.
Cu tot curajul arătat de legionari in laptele in care au laat parte, cu tot spiritul lor de sacrificiu şi in ciuda nenumăratelor fapte de arme cu care s'au manifestat pe frontul de răsărit, nu li se acorda reabilitarea.
Chiar cei răniti, dar nu mutilati, erau trimişi din nou la Sărata dupăce ieşeau din spitale.
 Nu se «reabilitaseră» încă. Se intălneau astfel cazuri foarte curioase de oameni care căştigau decoratii, dar nu «reabilitarea» .
 Erau numeroşi legionarii care purtau cu mândrie pe pieptul lor «Crucea de Fier» germană, care nu se căpăta decât in urma unor fapte de arme remarcabile. (Nici decoratii româneşti nu puteau prind cutoatecă in nenumărate rănduri au fost solicitate de Comandantii de mari unităti romăne, dar refuzate dela Bucureşti.
 Cu toate că pe aceste căi li se recunoştea valoarea lor umană şi inalta lor tinută patriotică, nu erau suficiente aceste calităti pentru a fi şi «reabilitati». Guvernul Mareşalului Antonescu era mai exigent.
Chiar, când era vorba de legionari, decât înaltii ofiteri români sau aliati, care pe front fiind, căntăreau şi valorau calitătile acestora.

Pentru a fi considerată cu bunăvointă şi de către guvernul romăn, «reabilitarea», legionarii trebuiau să indeplinească conditia finală : să cadă, să dispară, să se topească in nefiintă.
Când se intâmpla această tristă circumstantă, maşina clementei guvernamentale se punea deodată in mişcare, ca impinsă de un resort năzdrăvan, notificănd familiilor indurerate că guvernul român acorda, in sfărşit, «reabilitarea» celui căzut, ca răsplată a actelor sale de vitejie săvăârşite pe front. Pe cerul Legiunii se mai aprindea o lumină.



XII. UN SĂLBATIC GENOCID POLITIC

In felul acesta s'a desfăşurat ultimul episod al prigoanei antonesciene deslăntuită contră Mişcării Legionare : dramaticul episod al Batalioanelor de Reabilitare dela Sărata.
Amestecati cu o masă umană impură, lase, fără putere de lupta, lipsită de virditate şi de acele sclipiri interioare care valorifică omul ca fiintă cu destin superior, legionarii din inchisorile României sunt jertfiti pe frontul din răsărit, intr'o vastă operaţie de lichidare, montată cu cel mai brutal cinism.
Prin formula Sărata, guvernul Mareşalului vrea să se degajeze de orice răspundere in faţa viitorului, pentru odioasele crime ce le săvârşea. Formula era deadreptul ingenioasă, legionarii scoşi din inchisori, mureau pe front in lupta contra comunismului, un inamic pe care ei l-au combătut cu inverşunare toată viata lor.
Cine, deci, ar fi putut acuza acest guvern de crime şi de cruzimi?
Cine putea pătrunde in adevărul intunecat al Săra.tei, in afară de acei ce o trăiau acolo dar care nu se mai intorceau ca să o povestească? Dar chiar dacă cineva din afară ar fi putut intui intentiile acestei solutii finale, putea el să le desvăluiască concetătenilor lui, fără pericolul de a impărtăşi aceiaşi soartă?

Despre Sărata poporul românesc ştia numai ceeace trebuia să ştie, numai ceeace-l interesa pe guvern să-i spună. El ştia de pildă că legionarii erau liberati din închisori, printr'un act de clementă al Mareşalului Antonescu. Iată deci un act pozitiv şi lăudabil pentru acesta. Că după aceea mureau pe front?
 Dar nu mureau atâtia Români pe front? Nu era tara in războiu? Nu cădeau ei cu fata spre duşman ca orişicare alt cetătean român? In fata acestor nevinovate aparente, cine ar fi putut acuza guvernul de ucideri organizate? Chiar şi formula «reabilitării» putea fi elastică in mâna cuiva de rea credintă.


Nimeni nu putea bănui că mareșalul Antonescu, in materie de represiune legionară, crudă şi nejustificată, nici fată de Mişcare, care l-a ajutat şi nici chiar fată de interesele tării sale, se situa pe același nivel cu Carol II, regele nebun, ce ucidea tineretul propriei lui țări, pe la colturi de stradă sau în bezna pădurilor.

Sărata este o grotească incercare de depistare a Istoriei. Ea reprezintă in realitate un sălbatec genocid politic, pe care guvernarea antonesciană îl scrie cu sânge pe paginile Istoriei tării noastre.



XIII. «ETERNII MARTIRI AI ISTORIEI»

Batalioanele de reabilitare dela Sărata reprezintă ultima verigă a unui lung lant de prigoane, de suferinte şi de asesinate, pe care la indură legionarii din partea lumii politicianiste române.
 Dela Virgil Teodorescu, studentul ucis de politie pe cănd lipea nişte afişe electorale pentru Mişcarea Legionară, care se prezenta la alegeri şi până la lichidările camuflate care se săvârşesc prin Sărata, un râu de sânge, mereu mai larg, mereu in creştere, străbate viata Legiunii Arhanghelul Mihail.
 O pădure intreagă de «cranii de lemn» acoperă, ca un vestmânt spiritual, măretul vis românesc pe care-l poartă legionarii in ei : «o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu».
 Oamenii cei mai curati in gând şi cei mai entuziaşti in fapta pe care i-a dat neamul românesc in această frământată perioadă de istorie contemporană, au fost nimiciti fără milă, cu o cruzime demnă de epoci neroniene, numai pentru credinta lor furtunatică in destinele româneşti.
Marele curent de primenire natională, pe care-l initiază Corneliu Zelea Codreanu, este lovit dela inceput cu valuri după valuri de mişelii, de chinuri şi de morti. O furie diabolică se năpusteşte peste Mişcarea Legionară, provocându-i goluri dureroase şi de neinlocuit.

Dacă privim însă lucrurile mai profund, ne dăm seama că nu este vorba aici numai de uciderea unor oameni, de sfârtecarea unor vieti ce-si căutau realizarea destinului lor omenesc.
Procesul este mult mai profund. El depăşeşte chiar limitele stricte ale umanului.
Toate prigoanele, toate săratele la care au fost supuşi legionarii in propria lor tară, urmăresc, in fond, uciderea unor credinte, a unei stări de spirit. Se urmăreşte însăsi uciderea spiritului.
Văzute prin această lumină, toate persecutiile sângeroase pe care la infruntă legionarii se încadrează in eterna luptă dintre spirit şi materie, dintre dragoste şi ură, dintre bine şi rău, pe care o poartă omul incă dela inceputut existenţei sale.

Dar cum spiritul nu poate fi ucis, căci el trăiește mereu in fiecare din purtătorii lui, şi uciderile trebuiau multiplicate, trebuiau dilatate peste măsură.
Cu fiecare nouă guvernare ce se abate peste tara noastră, cresc și persecuțiile, devin mai nimicitoare, şi mai bestiale.
Toti se intrec in a perfecționa metodele de prigoană legionară. Toti işi vor victimele lor, toti îmbogățesc lista noilor martiri.
Fie partidele politice (toate, fără nicio excepție ), fie dictaturile, (carlistă sau antonesciană), care guvernează in tară intre cele două războaie, toți, ca o haită de lupi flămânzi, se năpustesc cu furie pentru a stinge lumina spiritului, pe care legionarii o poartă cu ei.

Dl. Horia Sima spune undeva: «Noi suntem eternii martiri ai istoriei suntem eternii martiri ai regimurilor. Nu e loc pentru legionari in lume. Ei sunt martorii unei lumi în care spiritul insuşi este prigonit, şi atunci ei, ca reprezentanți ai unei vieți spirituale, nu pot decât să sufere permanent».


Am situat Sărata la sfârşitul lantului de suferinte legionare, pentrucă acolo se inchide un ciclu.
Se sfârşeşte o epocă. Epoca persecutiilor deslănţuite contra tineretului român de atunci, de către democratia tarii noastre. Nu este greşală de tipar, repetăm: sângeroasele persecutii, ilegale şi anticonstituţionale, săvărşite de democratia romănească. Cea cu drepturile omului, si libertătile cetătenesti.

Nu însemnă însă că suferintele legionare au încetat cu Sărata. Au încetat numai pentru cei ce au căzut acolo, pentru cei «reabilitati». Dar ele au continuat cu o intensitate şi mai mare sub regimul comunist actual.
 Din acest punct de vedere, aceştia îi substituie numai, pe ceilalti, sunt continuatorii lor, cu stil mai perfectionat, ridicând suferinta umană la nişte nivele ce ating ultimele limite ale rezistentei individului.
 Deasupra lor numai există decât moartea in chinuri, sau intunecarea definitivă a conştiinţei omului. In aceste stagii de rupere interioară s'au obtinut, in tară, confesiunile şi reeducările, de care ne-au vorbit toti cei ce au putut scăpa de acolo. Aiud, Piteşti, Gherla, sunt «munţii suferintelor» româneşti. In spatele lor nu poate sta decât lumina, decât invierea Neamului.

Da data aceasta insă, in acest nou ciclu de prigoane pe cari la deschid comuniştii, legionarii nu mai sunt singuri. Ei părăsesc ostracismul, ies din ghetourile suferintelor.
Alături de ei, cuprinşi in acelaşi vârtej demential de ură contra omului, se află tot poporul nostru.
Intreg românismul a ocupat de data aceasta baricada spiritului.
Chiar şi vechii lor prigonitori li se alătură acuma, ca prigoniti, ocupând impreună aceleaşi celule umede şi intunecoase, rezistând aceloraşi bestialităti. Cu totii se impărtăşesc din acelaş potir al suferintei.
 Pe toti îi inaltă acelaş gând, că sunt ultima rezistentă a neamului nostru. Este deja un inceput de biruintă a spiritului.

In această nouă şi monstruoasă prigoană, legionarii au fost prezenti ca întotdeauna. Ei stau in fruntea suferințelor românești, ca «eterni martiri ai istoriei», ce sunt.

Nicolae ROSCA






Nicolae Roșca - Prezent! on Vimeo.